10 lucruri de neuitat din 2010

1. Parcul Ioanid acoperit de zapada pe 4 ianuarie
2. O pereche de manusi primite in dar de la mii de km distanta (Glove love)
3. The Parlotones in concert la Siver Church
4. Un sarut in februarie
5. Roma
6. Muse in concert la Sziget Festival
7. Chisinaul
8. Dansand in Club Mojo cu iubitul meu
9. Capitalele statelor africane
10. Mic-dejunurile delicioase alaturi de iubitul meu

Orașul citește - Lecturi urbane

Mereu am iubit cărţile însă cele de care mă îndrăgosteam iremediabil erau cărţile deja citite de altcineva înaintea mea. A deschide o carte care poartă amprentele degetelor care le-au răsfoit pline de curiozitate, însemnările celor care le-au subliniat cu pasiune sau lacrimile celor care le-au trăit din toată fiinţa, este un gest sacru pentru mine.

Aşa se explică bucuria stârnită în mine când am aflat de proiectul de promovare a lecturii denumit "Lecturi urbane". De curând am citit despre el pe facebook iar azi mă pot mândri că am pus şi eu umărul la evoluţia acestei campanii culturale care se află deja la a doisprezecea ediţie în Bucureşti.

Ştiam doar că pe 22 noiembrie, la ora 19, trebuie să fiu la staţia de metrou Piaţa Victoriei, pe peronul de plecare înspre Pipera. Am ajuns acolo plină de entuziasm şi emoţie. Mă întrebam dacă chiar se va aduna suficientă lume sau dacă va fi încă una dintre încercările eşuate de a mobiliza oamenii pentru un scop nobil (spre exemplu, cum au fost multe dintre flash-mob-urile organizate la noi). Din fericire, de această dată, peronul fremăta de tineri. Am observat că unii dintre ei aveau niște sacoșe mari din care scoteau cărți și le împărțeau celorlalți. M-am strecurat și eu prin mulțime și am întrebat cum pot să ajut. Un băiat brunet și foarte săritor m-a întrebat dacă vreau doar să citesc îm metrou sau dacă vreau să și promovez campania. Am răspuns că ambele. Mi-a deschis larg sacoșa cu cărți și mi-a spus să iau câte vreau. Parcă priveam într-un cufăr cu comori neprețuite. Am băgat mâna înăuntru și am prins aleator două cărți: una foarte groasă - Mihail Sadoveanu: Opere alese - și una cu coperte verzi foarte frumoase - Kafka: Procesul.

Am auzit metroul apropiindu-se de peron. Am auzit liderii de echipă dând semnalul de urcare în vagon. L-am întrebat pe unul dintre ei ce am de făcut. Mi-a spus să vin cu ei și să fiu atentă la cum procedează ei. Am urcat emoționată. Trenul era aproape gol. Erau mai mulți de-ai noștri decât călători. Toți țineau cărțile deschise și citeau. Am deschis și eu cartea cea groasă a lui Mihail Sadoveanu și am început să citesc, în picioare, rezemată de perete. În același timp, trăgeam cu ochiul la ceilalți. Prima abordare la care am asistat a fost sortită eșecului. Unul dintre băieții din grup a înmânat o carte unui bărbat la vreo cincizeci de ani care stătea pe un scaun. Acesta mai întâi nici nu a vrut să apuce cartea. Până la urmă, a primit-o dar l-a privit suspicios pe băiatul care i-a dat cartea și l-a întrebat în ce scop i-a dat-o. Acesta i-a explicat câteva cuvinte despre campania de lectură, dar omul nu a încetat să fie suspicios. A răsfoit puțin cartea, vizibil neliniștit și neconvins, după care a întins-o înapoi băiatului, spunându-i că mai bine o dă altcuiva, pentru că el nu citește cărți. Privindu-l cum iese pe ușa metroului, am rămas cu un gust amar. Oare chiar nu mai suntem capabili să credem în nimic frumos, neinteresat, curat?

Din fericire, următoarea experiență avea să-mi redea speranța. Am dăruit unei tinere cartea de Mihail Sadoveanu, iar aceasta mi-a zâmbit timid și mi-a mulțumit recunoscător. Inima îmi bătea repede și simțeam ca sunt pe cale să-mi curgă lacrimi. Am ieșit din metrou cu mândria că am făcut și eu un gest nobil, neinteresat și curat. Am ajuns acasă și am început să-i povestesc cu entuziasm mamei despre experiența trăită. Reacția ei m-a descurajat din nou. Mi-a spus că ea nu ar fi acceptat cartea pentru că s-ar fi gândit că e un scop politic la mijloc. Îmi venea să plâng de supărare. De ce oamenii de peste o anumită vârstă nu se mai pot bucura de lucrurile mici și frumoase ale vieții? De ce nu mai pot crede în bunătate și altruism? Oare cum pot fi ajutați să creadă din nou?

Partea frumoasă este că eu știu că acel gest de a dărui o carte și de a încuraja lectura chiar a fost un gest gratuit, făcut din inimă. Eu cred în altruism, fata care mi-a primit cartea crede și ea, la fel ca mulți alții asemenea nouă. Noi trebuie să transmitem mai departe această încredere, această speranță, această candoare. Poate data viitoare vom reuși să aducem un zâmbet pe fața unui om care altădată nu ar fi putut accepta un gest atât de nevinovat precum dăruirea unei cărți.

PS Am păstrat romanul lui Kafka. Acum îl citesc în metrou, pe drum spre birou iar după ce îl termin, am să-l dau mai departe. :-)

viaţa bate filmul iar dragostea bate stereotipii

Trăiesc de ceva vreme cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele şi ceea ce am învăţat în acest timp este că tot ce am învăţat până atunci în materie de dragoste era fals. Suntem bombardaţi pe toate căile de stereotipi, de şabloane, de etichete. Ajungem să credem ceea ce ni se spune, nu ceea ce simţim. Ajungem să nu mai vedem tot ce este cu adevărat pur şi frumos în ceea ce ni se întâmplă, în oamenii pe care îi întâlnim. Eu vreau să vă zic că nimic din reţetele miraculoase care promit succesul unor relaţii nu este valabil. A-ţi dori romantism nu înseamnă a fi nerealist. Bărbaţii nu sunt de pe Marte şi femeile de pe Venus. Nu există tehnici de genul: "dacă-l suni prea des, o să-i piară interesul". Toate acestea sunt nişte mari iluzii care ne îndepărtează de adevărata esenţă a dragostei. De câte ori voi avea ocazia, voi repeta acest lucru cu toată covingerea: Nu există formule predefinite, nu există reguli şi nu există limite, când e vorba de dragoste. Iar dragostea e romantică, e caldă, e naivă, e curată, e bună şi e necondiţionată. Dragostea adevărată chiar e patetic de frumoasă.

Cele mai frumoase lucruri de pe lumea asta le-am trăit chiar în viaţa reală: cel mai frumos sărut, cea mai caldă îmbrăţişare, cele mai romantice plimbări, cele mai frumoase declaraţii de dragoste. Am avut fericirea de a cunoaşte un bărbat tandru, un bărbat romantic, un bărbat bun, un bărbat cu suflet de înger. Am în fiecare zi dovada vie că dragostea transcende orice limită, orice încadrare, orice încercare de a o clasifica şi de a-i găsi distincţii în funcţie de sexe. Nu există feminin şi masculin în manifestările dragostei. Două suflete care se iubesc se suprapun până la identificare. La acest nivel de trăire, contururile se estompează, genurile se contopesc, barometrele lumii fizice devin derizorii. La acest nivel de trăire există o singură inimă care pulsează cu o frenezie nebună şi cu o candoare desăvârşită.

Stereotipii în dragoste sunt deja desueţi. E vremea să îi scoatem în afara vieţilor noastre. E vremea să ne lăsăm liberi să iubim cu toată fiinţa. E vremea să-l privim pe cel iubit în ochi şi să nu-l mai vedem ca pe un corp străin pe care nu-l vom înţelege niciodată pe deplin. Cel iubit este însăşi parte integrantă din sângele care ne curge prin vene în această clipă. Tot ce trebuie să facem este să-l iubim de ca şi cum nicio barieră fizică nu ar exista între noi; de ca şi cum el este cea mai minunată fiinţă de pe lumea asta. Trebuie doar să-l iubim de ca şi cum întregul nostru eu s-ar dezintegra dacă el nu ar mai fi.

o lectie de dragoste

Matei era un băieţel sfios şi curios. La 7 ani citea deja cu nesaţ toate cărticele pe care le găsea în biblioteca bunicii sale. Era nedespărţit de ele. Într-o zi, Matei stătea în curte pe o băncuţă de lemn, absorbit într-o carte mare, cu ilustraţii colorate. Brusc, o fetiţă cu codiţe împletite intră val-vârtej pe poartă, se îndreptă ţintă spre Matei, îi smulse cartea din mânuţe şi îl întrebă pe un ton imperativ:
- Nu-i aşa că mi-o dai mie?
Nici nu aşteptă răspunsul, că o luă la fugă râzând. Trânti poarta după ea şi intră în curtea de vis-a-vis. Matei, consternat, începu să plângă, cu capul aplecat şi buzele strânse. Auzindu-l, bunica ieşi repede din casă şi-l întrebă ce s-a întâmplat.
- Alice mi-a furat cartea primită de la mama şi a fugit cu ea. Ce să fac? spuse Matei cu ochii în lacrimi.
- Matei-Matei, din ce am văzut eu, tu o placi pe Alice, aşa-i? îl întrebă bunica zâmbind cu blândeţe.
- Păi... da, răspunse Matei înroşindu-se în obraji şi băgând capul în pământ.
- Bun, spuse bunica. Atunci învaţă să împarţi ce ai cu cei care îţi sunt dragi.
- Dar, buni, era cartea mea preferată. Eu ce mă fac fără ea acum? şi Matei izbucni într-un plâns nervos.
- Păi, uite, hai cu mine puţin, îi spune bunica. Dă-ncoace mâna şi hai să vezi că nu-i aşa rău precum crezi.
Matei ridică ochişorii umezi în care începu să licărească o urmă de speranţă. O apucă pe bunică de mână şi se lăsă condus până la gardul curţii.
- Ia uită-te tu puţin prin gard şi spune-mi ce vezi.
Mirat, Matei se apropie de scândurile gardului şi privi neîncrezător.
- Nu văd nimic, buni.
- Mai uită-te mai bine în curte la Alice.
După câteva clipe, Matei se întoarse către bunică şi zâmbi timid.
- Ia spune, ce ai văzut?
- Alice stă pe iarbă şi citeşte cu voce tare din cartea mea.
- Şi ce părere ai despre asta?
- Păi, tot sunt supărat că am rămas fără carte dar sunt bucuros că o văd citind din cartea mea.
- Şi mai vrei cartea înapoi?
- Păi, nu aş putea să i-o cer înapoi acum când văd cât de mult îi place.
- Vezi, dragul meu? spuse bunica mângâindu-l pe păr. Aşa înveţi să iubeşti. Dăruind fără să aştepţi nimic în schimb şi bucurându-te de bucuria celuilalt, chiar dacă tu nu ai de ce să fii bucuros. De fiecare dată când te mai întristezi că nu mai ai cartea, aminteşte-ţi bucuria pe care ai văzut-o pe faţa lui Alice. Ai să vezi că ajută, spuse bunica şi zâmbi cu lacrimi în ochi. Şi poate, într-o bună zi, Alice va veni la tine şi-ţi va aduce înapoi mai mult decât ce ţi-a luat.
Matei suspină şi încercă să-şi imagineze ce ar fi putut Alice să-i înapoieze mai mult decât cartea lui preferată dar nu reuşi. În schimb, încercă să-şi găsească alte cărţi preferate, aşteptând acel moment de care îi vorbise bunica lui. Îl mai apuca plânsul din când în când după cartea de la mama lui, dar de fiecare dată îşi amintea ce fusese învăţat, îşi ştergea lacrimile şi trecea mai departe.

Mult mai târziu, într-o zi ploioasa de primavară, Matei răsfoia un atlas lângă fereastră când auzi bătăi rapide în uşă. Deschise şi o văzu pe Alice, într-o rochiţă albă, strângând o carte mare la piept.
- Bună Matei! Uite, mă gândeam că poate ar fi frumos să citim împreună din cartea ta. Pe roluri. Ce spui?
Matei zâmbi fericit şi deschise larg uşa.
Aerul mirosea a copaci înfloriţi şi a dragoste împărtăşită.

despre distanta care doare

Citeam de curând un articol foarte reușit din revista Psychologies despre momentul în care acel coup de foudre inițial se transformă în dragoste indestructibilă. Autorul enumera acolo mai multe elemente care pot indica faptul că fulminanta și fragila îndrăgosteală a prins contur și greutate, devenind un sentiment curat și durabil. Unul dintre ele era momentul în care simți ca distanța doare (deși și celelalte erau tot pe atât de pertinente - o sa fac rost de articol și am sa vă citez din el pentru că merită). Ați simțit vreodată că sunteți atât de legat de un trup și de un suflet încât a fi departe de el doare de ca și cum ți-ar fi smulsă inima din piept? Să nu mai poți respira, să nu mai poți observa culorile din jur, să nu mai vrei să mănânci, să dormi, să trăiești? Să refuzi orice ai putea trăi numai pentru că ar fi fără acel cineva? Să simți că nimic nu mai are gust, că te doare în capul pieptului de dor, că ai în permanență un nod în gât, că îți dau lacrimile în cele mai nepotrivite momente ale zilei, că atunci când rămâi singur îți pui capul în palme și începi să plângi în hohote pentru că nu mai suporți golul din tine cu care trebuie să te trezești zi de zi, blestemând serile pentru că abia atunci conștientizezi cât ești de sfâșiat și rugându-te să reziști cu toată durerea asta până în binecuvântata zi când îți vei lipi urechea de pieptul celuilalt și vei simți cum ritmul inimii lui te readuce la viață iar atunci, abia atunci, totul va avea din nou sens? Abia atunci îți va fi din nou foame, sete, somn, poftă. Abia atunci îți vei pipăi capul pieptului și-ți vei spune: "În sfârșit, sunt complet!" Întrebarea e: cum învățăm să trăim cu acest gol în noi, așteptând acel moment în care vom fi din nou întregi?

recunostinta

Am avut azi norocul de a cunoaste un baietel de 9 ani care m-a impresionat profund. Acest baietel este bland, inimos, plin de entuziasm, de pofta de a invata si de a imparti ceea ce stie cu ceilalti. Face taekwondo, citeste encilopedii, rasfoieste albumele de pictura gasite prin casa iar cand intalneste o doamna, o saluta cu un zambet pe buze si cu un "Saru'mana!" spus din suflet. L-am mangaiat pe cap si i-am spus ca sunt tare mandra de el. Ochii copilului acesta bun au licarit de bucurie. "Multumesc!", mi-a spus zambind emotionat. Mi-am luat la revedere de la micul David si m-am trezit dintr-o data nespus de fericita. Uneori avem norocul sa cunoastem oameni minunati iar cand se intampla asta, sa nu ezitam sa le spunem cat de minunati sunt. :-)

despre decizia optima

Situatiile nu sunt simple sau complicate. Ele pot fi interpretate ca fiind simple sau complicate in functie de perceptia fiecaruia dintre noi, iar aceasta perceptie este determinata atat de natura (personalitatea) noastra, cat si de experientele care ne-au format sau de principiile de viata cu care am am fost invatati din familie sau pe care ni le-am insusit noi de-a lungul timpului.

Privite din exterior, intr-o abordare simplista de gen "alb-negru", orice situatie este simpla. Situatiile devin tot mai complicate pe masura ce te implici in nucleul lor, pe masura ce incerci sa le analizezi multiplele fatete din care sunt alcatuite si pe care putini le vad cu adevarat pentru ca prea putini incearca sa vada o situatie din alta perspectiva decat din aceea unilaterala (individuala). Cu cat incerci sa identifici diversele variabile ale problemei, cu cat incerci sa te pui in "sosetele" tututor celor implicati in acea problema, cu atat lucrurile devin mai complicate si solutiile mai greu de ales.

Si aici ajungem la acel profil uman conturat in functie de modul in care facem alegeri (maximiser versus satisficer). Sunt un maximiser. Vad mereu o problema din foarte multe unghiuri (in niciun caz nu din toate, dar din cate de multe pot, prin natura mea) si incerc sa gasesc mereu solutia optima, care sa satisfaca cat mai multe din perspectivele problemei. Imi este foarte greu sa ma decid pentru ca deseori intervin noi aspecte care se bat cap in cap. Rezolv ceva, stric altceva. Iar asta ma termina. Nu spun ca e rau sa fii asa. Dar e al naibii de chinuitor. Procesul de gandire care precede o decizie (alegere) este anevoios si epuizant. Mai mult, a lua o decizie in baza unei deliberari indelungate nu-ti garanteaza ca ai facut alegerea optima. O alegere poate fi optima intr-un anumit moment, intr-o anumita conjunctura. Nimic nu este optim la modul general. Totul este subiectiv si relativ. Suferinta resimtita de un maximiser deriva tocmai din faptul ca el si-ar dori ca acea alegere sa fie cea mai buna din toate punctele de vedere.

Pentru cineva ca mine este inca si mai complicat. Eu imi doresc sa aleg ce e mai bun pentru toti, adica in primul rand pentru ceilalti, si apoi pentru mine. Eu as fi un maximiser altruist. Adica de obicei incerc aleg optim pentru ceilalti. Dar, dupa cum spuneam, alegerea optima este doar o iluzie. Tot ce poti sa faci este sa te apropii cat mai mult posibil de acel optim, constient fiind ca nu exista o decizie optima universala, ca nu vei putea sa-i multumesti pe toti, ca nu vei putea sa-ti satisfaci toate exigentele interioare legate de acea "problema". Daca esti constient de asta, suferi mai putin pentru ca intelegi relativitatea criteriilor de alegere. Iar aceasta relativitate provine din faptul ca suntem oameni; suntem subiectivi; avem emotii; avem asteptari; avem sentimente si aspiratii... Si niciodata nu vom putea trece peste acest subiectivism, oricat am incerca noi sa o facem.

Pana la urma, tocmai aici sta frumusetea existentei noastre: totul este o necontenita surpriza; totul este influentat de ceea ce traim, de starile pe care le avem, de oamenii pe care ii cunoastem. Suntem intr-o perpetua schimbare, desi nu realizam asta decat foarte rar. Prin urmare, deciziile noastre sunt si ele intr-o continua evolutie. Nimic nu e valabil la modul general in ceea ce ne priveste. Suntem oameni, iar asta ne spulbera orice sansa de a gasi vreodata solutia optima in problemele cu care ne confruntam. Ceea ce trebuie sa alegem insa, de fiecare data, este ceea ce ne reprezinta cat mai bine, in esenta noastra. Chiar si daca acea alegere este petru "aici, acum". Tot ce putem face este sa decidem in conformitate cu glasul nostru interior. Iar aceea este decizia optima umana pe care o putem lua. Singura decizie corecta, ca oameni.

colecţionez breşe în haosul lumii

Cu toţii avem nevoie să găsim o breşă în haosul care ne înconjoară. O nevoie disperată, ba chiar organică şi vitală, aş spune.

Viaţa ni se aşterne în faţa ochilor ca un puzzle compus din 10.000 de piese împrăştiate haotic înaintea noastră. Iubim emoţia pe care ne-o provoacă dificultatea de a pune piesele cap la cap. Cu cât procesul este mai anevoios, cu atât suntem mai intrigaţi şi mai motivaţi. Totuşi, cât de fericiţi şi eliberaţi ne simţim după ce, la capătul unor ceasuri frustrante, dăm peste două piese - numai două piese - care se potrivesc?

În realitate, viaţa este mult mai complicată decât un puzzle de 10.000 de piese. Piesele care ne sunt aruncate în cale nu sunt menite să se potrivească decât în mod excepţional. Toată viaţa ne-o petrecem încercând să punem cap la cap aceste piese, frământându-ne să găsim un loc care să ni se potrivească, un mediu căruia să simţim că aparţinem, un om lângă care să simţim că totul capătă un sens. Ceea ce facem, de fapt, este să ducem o luptă încrâncenată pentru a îmblânzi haosul în care ne trezim în fiecare dimineaţă. Căutăm un ecou, un feedback, un sentiment dăruit şi întors către noi, o sincronizare intimă cu natura, cu omul, cu universul.

Am căutat mereu aceste momente rare în care vibrăm odată cu aerul din jurul nostru, acea persoană lângă care să-mi lipesc pieptul şi să aud cum inimile noastre se suprapun chiar şi pentru o fărâmă de clipă.

Colecţionez breşe în haosul lumii. Vânez frânturi de ordine cu aceeaşi frenezie cu care ador dezordinea în care am deschis ochii şi-n care am să-i închid. Mă încarc de emoţia colectivă la concerte, în cinematografe, în librării, în parcuri, acolo unde sunetele, imaginile, culorile şi parfumurile se revarsă în mod egal peste toţi iar sângele ne aleargă prin vene cu aceeaşi pasiune nestăvilită, măcar pentru o fracţiune de timp în care un mugur de sens explodează în sânul oceanului de haos.

despre dragostea autentica

Sunt fascinată, poate mai mult ca oricând, de sentimentul de dragoste, de trăirile pe care le naşte în tine frenezia iubirii absolute. Citesc tot ce-mi pică în mână pe acest subiect: poezii, blog-uri, articole, eseuri, cărţi. Acum am descoperit un studiu intim asupra dragostei scris cu pasiune de către sociologul Liviu Antonesei. Îl citesc cu inima emoţionată pentru că regăsesc acolo atât de multe din concepţiile mele proprii legate de iubire, concepţii care s-au cristalizat în mine de-a lungul timpului astfel încât acum să pot spune că ştiu ce înseamnă dragostea.

Am să mă opresc momentan doar la un citat care defineşte dragostea prin ceea ce am crezut eu mereu că trebuie să fie dragostea împlinită: o reciprocitate deplină pe toate planurile. Vă las cu aceste rânduri frumoase şi promit să revin cu un studiu mai larg asupra imperativităţii reciprocităţii într-o relaţie de dragoste.

"Există iubire autentică doar acolo unde partenerii sînt dispuşi să primească servitutea voluntară reciprocă, adică să renunţe la unele  atribute ale suveranităţii personale în mod reciproc şi, pe cît este omeneşte posibil, echitabil, prin urmare simetric.
 
Dacă renunţarea nu este reciprocă, nu este vorba despre dragoste cu adevărat, ci despre o manifestare perversă a dialecticii hegeliene dintre stăpîn şi sclav.

Îndrăgostiţii au o capacitate infinită de dăruire, de a fi în perpetuă atenţie unul faţă de celălalt. Această atitudine provine din grija îndrăgostitului de a nu-i face celuilalt un rău, de a nu-l răni, dacă este posibil, nici măcar din greşeală. Închişi în „lumea lor”, neatenţi adesea la lumea din jur, ei pot fi egoişti faţă de ceilalţi, dar nu unul faţă de celălalt. Un îndrăgostit egoist faţă de partenerul său sau de partenera sa este o pură contradicţie în termeni, un fel de oximoron."

"A fi în stare să te dăruieşti în întregime, fără nici o reţinere, e cea mai mare bucurie pe care ţi-o poate îngădui viaţa. Iubirea adevărată începe de la acest punct de disoluţie. Viaţa personală se întemeiază pe dependenţă, pe dependenţa reciprocă.” (Henry Miller - Sexus)

despre (ne)sincronizare

Locuiesc într-o cameră cu tavan înalt. Atât de înalt încât nu găsesc nimic destul de mare pe care să mă caţăr ca să ajung la un ceas care se află sus de tot, la îmbinarea dintre perete şi tavan. Nu că aş vrea neapărat să-l dau jos de-acolo (deşi sunt perioade când ticăitul lui mă înnebuneşte) dar cam de două ori pe an ar trebui să-l reglez. Problema este când se dă ora înapoi, în octombrie. Am momente când mă panichez: "Vai, e deja 8? Iar nu m-am trezit la timp. Iar întârzii" Apoi îmi amintesc şi răsuflu uşurată: "Stai, e cu o oră în înainte. Uf, ce bine." Mereu trebuie să scad o oră din ceea ce văd pe ceas. La început e mai greu. Mai ales dimineaţa, când eşti somnoros şi eşti uşor indus în eroare. Până la urmă te obişnuieşti s-o faci instinctual. Creierul tău se adaptează să nu se mai lase înşelat de ceea ce vede, şi să efectueze instinctiv un anumit calcul.

Să zicem că în timp am ajuns să mă învăţ că din octombrie până în martie am de scăzut o oră din ce arată ceasul meu din camera cu tavan înalt. Mai greu e să mă obişnuiesc cu ceea ce văd în oglindă. Mă spăl dimineaţa pe faţă şi aproape de fiecare dată mă sperii de găurile pe care le văd în mine. Arăt de parcă aş fi fost ciuruită cu mitraliera. După şocul iniţial mă dezmeticesc şi-mi spun: "Stai. Asta nu sunt eu. Asta sunt eu minus visele mele."

Cândva poate am să găsesc o scară suficient de înaltă pe care să mă urc şi să reglez ceasul.
Cândva poate o să mă găsesc trăind printre visele mele.

Atunci nu va mai trebui să-mi forţez creierul să perceapă altceva decât ceea ce se vede.
Atunci voi ajunge să fiu în sfârşit sincronizată cu mine însămi.
Realitatea mea va fi reglată de visele mele împlinite.

pledoarie pentru sport

Despre puţine lucruri din viaţa mea de până acum pot spune că sunt mândră. Unul dintre ele este faptul că am făcut sport de performanţă în copilărie şi prima parte a adolescenţei (până am început să mă concentrez serios pe şcoală). Am făcut mai întâi vreo 4-5 ani de înot (la clubul Dinamo) şi apoi vreo 4 ani de karate shotokan-fudokan (la clubul Sakura). Primul s-a transformat în timp într-o adevărată pasiune pentru apă şi pentru sporturile acvatice. Cel de-al doilea este cel care m-a marcat enorm, oferindu-mi o adevărată lecţie de viaţă (poate pentru că eram mai mărişoară şi am putut înţelege mai bine implicaţiile sportului).

De ce spun că sunt mândră? Dintr-o serie de motive foarte puternice. În primul rând, acest sport a fost pentru mine ca un adevărat stagiu în armată. Mi-a oferit o disciplină pe care n-am mai primit-o de nicăieri la un nivel atât de ridicat. Îmi amintesc că aveam şase antrenamente pe săptămână (fie seara, de la 20 la 22), fie dimineaţa (de la 7). Pentru un copil căruia i se cereau rezultate impecabile şi la şcoală, era destul de greu să te ţii de un astfel de program. Dar eu am luat-o ca pe o responsabilitate şi m-am ţinut de ea dumnezeieşte. Pe ploaie, pe ger, pe arşiţă, pe întuneric sau la prima rază a dimineţii, cu maldăre de teme pentru a doua zi, epuizată sau cu febră, cu problemele pe care le aveam în familie, plângând sau cu lacrimile deja uscate, eu trebuia să fiu la antrenament, în cantonament sau la competiţii.

Acolo şi atunci am învăţat ce înseamnă să strângi din dinţi şi să lupţi până la capăt împotriva limitelor tale fizice şi psihice. Atunci şi acolo am învăţat ce înseamnă să respecţi regulile, să fii punctual, să fii supus, să-ţi respecţi adversarul, să joci corect, să înduri, să mergi înainte şi când nu mai poţi, şi când nu mai crezi că vei reuşi. Acolo am învăţat să lucrez în echipă (proba mea de bază era kata sincron), să intuieşti mişcările partenerilor, să te mulezi pe ritmul lor, să crezi în NOI, în efortul comun către acelaşi obiectiv, să te bucuri alături de ei la victorii şi să-ţi asumi parte din pierdere la înfrângeri. Acolo am învăţat că poţi să munceşti şi să te dăruieşti cu totul şi să nu ai niciun rezultat şi totuşi, s-o iei de la capăt, de la zero, să-ţi rupi iar muşchii, să te îmbolnăveşti iar de la podeaua rece ca gheaţa, să-ţi verşi iar toată sudoarea din tine, să continui să lupţi şi să speri că data viitoare vei reuşi.

Cu ocazia aceasta, vreau să-i mulţumesc antrenorului meu, dl Dragoş Cozmaciuc, pentru tot ce m-a învăţat, pentru că a fost exigent cu mine, pentru că mi-a cerut mereu mai mult, pentru că a ştiut cum să mă motiveze, pentru că m-a apreciat atunci când am meritat, pentru lecţiile de viaţă pe care ni le oferea la sfârşitul fiecărui antrenament şi, mai presus de toate, pentru că m-a format ca OM. Mai am o lecţie de învăţat de la dumnealui, ceva ce n-am ştiut să fac până acum: să-mi împlinesc visele "pas cu pas" (expresia lui preferată). Am fost mereu prea înfometată să am totul atunci, să reuşesc atunci. Incă mai sunt, pentru că viitorul este aşa nesigur pentru mine. Nu mă pot baza pe el şi totuşi, trebuie să cred în el şi să merg către el puţin cu puţin, "pas cu pas", până ajung la el. Şi chiar dacă el se îndepărtează pe măsură ce eu mă apropii de el, şi chiar dacă îmi voi zdreli tălpile pe drumul către el, şi chiar dacă mă voi rătăci de o mie de ori până ajung la el, nu mi-e teamă de greutăţi. Sportul mi-a oferit toată disciplina şi determinarea necesară pentru a nu renunţa la visele mele, oricât de grele ar fi de atins.

Doamne ce dor mi s-a făcut de acea vârstă (13-14 ani), de acel efort nebun, de acele antrenamente, de toţi colegii mei alături de care am crescut şi m-am umanizat. Totul e proaspăt în inima mea. Nimic nu va fi vreodată uitat. Nicio lecţie nu va fi vreodată dezvăţată. Sunt recunoscătoare pentru tot ce a născut în mine acest sport. Pentru totdeauna.

nu stiu sa vad sforile si sunt fericita asa

Azi dimineaţă mi-am dat seama că e posibil ca soarele să atârne de o sfoară invizibilă deasupra capului nostru şi ca florile de cireş să fie de fapt făcute din hârtie creponată. Şi ştiţi ce am decis? Am decis că mă doare în cot dacă fac parte dintr-o piesă de teatru sau din Truman Show, atâta timp cât îmi creşte sufletul în mine când văd soarele răsărind şi apunând în explozii de culori sau când trec pe sub un copac înflorit şi parfumul lui mă face să închid ochii de emoţie.

Am înţeles că lumea se împarte în două categorii de oameni: cei care văd sforile şi cartoanele de decor, şi cei care, chiar dacă le văd, aleg să se bucure de ca şi cum nu le-ar vedea.

Am înţeles că am să mor încercând să văd că omul e liber (dacă descoperă cum), că omul e bun (chiar dacă nu e), că lumea e pură (dacă tu o vezi aşa), că există fericire (dacă îţi doreşti cu adevărat) şi dragoste necondiţionată (dacă eşti capabil să iubeşti necondiţionat).

Am înţeles că sunt fericită că pot trăi fără să mă simt ameninţată de sforile care trag de noi înainte şi-napoi.

So, never lose your ability to perceive beauty and purity, even if you might die trying.

To change the world,
Start with one step.
However small,
The first step is hardest of all.

You might die trying.
Oh, you might die trying.
Yeah, you might die trying.

Yeah, I will die trying. What about you?

Traiesc cu doua zile mai tarziu decat mine

Aţi avut vreodată senzaţia că trăiţi decalat faţă de propriul vostru eu? Ciudat sentiment mai e. Eu îl trăiesc de ceva vreme. Mai precis, mă simt de parcă aş fi în permanenţă cu două zile mai târziu decât corpul meu. Să vedeţi numai prin câte încurcături trec din pricina asta. Mă trezesc joi dimineaţă înjurându-l pe vecinul de deasupra că-şi permite să tropăie prin casă sâmbăta la prima oră (Chiar aşa! Cât tupeu!), îmi sun sărbătoriţii să le zic La multi ani cu două zile înainte (săracii, de stâjeniţi ce sunt, încearcă să mă facă să nu mă simt prost şi-mi spun aproape invariabil: "Mai bine mai devreme decât mai târziu.") sau le spun prietenilor că nu pot ieşi vineri seară la dans pentru că a doua zi e început de săptămână şi tre' să mă trezesc odihnită (iar ei mă privesc cu un aer de parcă deja mă compătimesc pentru ce ravagii face oboseala din om). Mda, ştiu ce gândiţi dar vă asigur că nu e glumă deloc, şi mai mult, nici nu sunt singura care simte aşa. Chiar de curând am citit un articol despre un tip care se simte cu doi metri mai departe de propriul lui corp. Aşa că nu mi se pare deloc ciudat că eu mă simt cu două zile mai târziu decât mine.

Bun, deci eu trăiesc poimâine. Toate ar fi bune şi frumoase dacă nu s-ar găsi câte unul-altul care să ma lovească în moalele capului cu: "Hai tu, ce te-a apucat? Azi e azi, nu e poimâine. Dacă nu mă crezi, îţi arăt în calendar." Apoi intră pe GreenwichMeanTime.com (vezi Doamne, ca să fie obiectiv) şi-mi arată negru pe alb: "Vezi, azi e azi. Mai sunt două zile până poimâine." şi îmi afişează un zâmbet atât de mândru de el de parcă ar spune: "Ce tare sunt, am făcut un bine cuiva azi. L-am adus cu picioarele în prezent." Poor guy, de unde să ştie el că eu n-am nevoie de binele lui, că mie mi-era cristal de bine cu două zile în avans. Ah, şi nu vă puteţi închipui ce şoc e să realizezi că, de fapt, eşti cu două zile mai înapoi (cică!). E ca şi cum ai retrograda în Liga a doua. Ca şi cum ai rămâne repetent. Te doare până în măduva oaselor şi îţi spui - ca în începutul melodiei lui Pixies - "Oh, STOOOP! Adică cum? Când anume am picat anul şi pe mine de ce nu m-a înştiinţat nimeni? Sau poate nu am picat nimic şi e doar un mare complot universal la adresa mea (Dar acum pe bune, chiar şi GMT-ul să fie băgat în tăreşenia asta? Hmm ...)" De ce? De ce e nevoie de atâta confuzie?

With your feet in the air and your head on the ground
Try this trick and spin it, yeah
Your head will collapse
If there's nothing in it
And you'll ask yourself
Where is my mind?

Bun, fie, dacă toţi zic să vin cu două zile înapoi, o fac şi pe-asta... Să nu mai spună nimeni că sunt căpoasă şi nu ascult. Dar, ar mai fi o problemă minoră. Cum rămâne cu faptul că am momente când îmi simt corpul făcut din gumă de mestecat şi că mă pot întinde 3000 de km până în Orientul Mijlociu? Hm? De asta ce mai spuneţi? Cum o să-mi mai puteţi demonstra că sunt aici, când tălpile mele sunt în Cişmigiu, ochii mei scrutează deşertul iar pe limbă am tone de nisip? Să vedem cum mă mai convingeţi acum.

(din peregrinările unui om cu eul dislocat de trup)

Peripeţiile unei inimi nebune (partea 1)

Inima mea este mare amatoare de senzaţii tari. Am prins-o o dată în timp ce-şi dădea drumul cu paraşuta de pe spira catedralei Westminster. Bineînţeles că paraşuta s-a deschis (da' de unde?), iar nebuna mea inimă a ajuns jos mai mult franjuri decât vie. Făcuse cunoştinţă cu toate toate unghiurile ascuţite ale acoperişului, cu toate dantelăriile stilului gotic şi cu toate basoreliefurile în formă de animale fantastice. Am cules-o de pe pavaj ca pe un iepure lovit de-o maşină. Avea maxilarul rupt şi oasele zdrobite. Mare mi-a fost mirarea când am văzut-o că-şi iroseşte ultimele licăriri de vlagă ca să deschidă gura într-un zâmbet însângerat şi să îngaime: "Ar trebui să-ncerci şi tu cândva."

despre acel simplu "Te iubesc"

Ciudată mai e şi dragostea asta. O bună bucată de viaţă ai impresia că o cunoşti, dar se ascunde sub atât de multe forme încât e foarte greu s-o recunoşti. De-a lungul timpului, iubim din pasiune, iubim din recunoştinţă, iubim din ataşament, iubim pentru că vrem să iubim sau iubim pentru că suntem disperat de singuri. Aruncăm declaraţii de dragoste şi gesturi de tandreţe, facem promisiuni şi ne construim vise, în speranţa că vom ajunge să simţim ceea ce spunem că simţim. Dar nimic. Deşi ne manifestăm zgomotos, cu parade şi focuri de artificii, în interior rămânem inerţi.

Dacă suntem cu adevărat norocoşi, ajungem să trăim acea dragoste - singura dragoste pură - care ne mişcă toată existenţa, care ne tremură şi ne cutremură, fără să mai depunem niciun efort ca să simţim ceva. Ajungem dintr-o dată să iubim doar pentru că nu putem să nu iubim. Ajungem dintr-o dată să nu ne mai dorim să primim totul. Ajungem dintr-o dată să nu mai avem nevoie de cuvinte mari şi de promisiuni. Ajungem dintr-o data să nu mai găsim un motiv pentru acea dragoste: iubim pentru că totul ne împinge către acel cineva. Iubim necondiţionat. Iubim fără temeri.

Da, fără teama că vom fi abandonaţi. Mai ţineţi minte când, în adolescenţă, prietenii vă dădeau sfaturi în dragoste, de genul: "Ia nu-i mai arăta tu cât de mult o iubeşti, să vezi cum vine singură la tine. Dacă i te pui aşa pe tavă, te va lăsa una-două." N-am înţeles niciodată cum e să-ţi doreşti să faci pe cineva să te iubească pentru că se teme că te va pierde. Cum e să vrei să fii iubit din teamă? Şi totuşi, mulţi dintre noi încă iubim aşa, şi credem cu încrâncenare că aceea e dragoste, deşi, vă spun sigur că nu este dragoste, ci teamă. O teamă morbidă de a fi părăsiţi.

Dragostea nu cunoaşte teamă, îndoială, angoasă. Iubeşti, chiar dacă eşti conştient că poţi pierde oricând. Iubeşti chiar dacă celălalt este numai miere cu tine. Iubeşti pentru că iubeşti, fără să aştepţi nimic înapoi, şi totuşi, cunoscând culmi nebănuite de fericire atunci când ţi se răspunde tot cu dragoste.

Iar atunci când ajungi să iubeşti aşa, îţi pare rău că ţi-ai irosit cuvintele de dor şi dragoste cu alte persoane, înainte. Ai vrea să pronunţi pentru prima dată acele cuvinte de dragoste, ai vrea să inventezi cuvinte noi, gesturi noi, jocuri noi... să reinventezi totul, pentru acel cineva, pentru dragostea vieţii tale. Te-ai da peste cap şi te-ai preface în toate minunăţiile lumii şi ţi se pare că nimic nu e suficient pentru a-ţi exprima dragostea. Te auzi spunând cuvinte pe care le-ai mai spus şi te deteşti pentru asta. Încerci imposibilul şi nu reuşeşti. Ar trebui să reinventezi totul: un nou limbaj verbal, un nou limbaj al dragostei. Uneori reuşeşti, uneori nu. Şi asta te sfâşie.

Apoi, într-o bună zi, realizezi că nu e nevoie de nimic nou. Realizezi că tot ce-ţi doreşti să spui şi tot ce-ţi doreşti să auzi este: "Te iubesc!", iar atunci, privindu-l pe celălalt în ochi, realizezi că simţi acel sentiment pentru prima oară şi ştii că şi celălalt îl simte pentru prima oară. Acel "Te iubesc!" nu a mai fost şi nu va mai fi niciodată spus aşa, pentru că atunci când pronunţi aceste cuvinte şi le simţi cu adevărat, întreg universul ascultă. Faci o declaraţie în faţa stelelor. Faci o declaraţie în faţa umanităţii. Faci o declaraţie în faţa inimii tale. Iar în acel moment, acel simplu "Te iubesc!" este tot ce trebuie pronunţat pentru ca lumea să continue să existe, pentru ca universul să continue să respire, pentru ca viaţa să continue să nască dragoste.

Un Paste atipic, cu aromă de cuvinte

Da, anul ăsta a fost Paşte mai special, pentru mine. A avut un gust mai puternic de cuvinte, decât de cozonac.

Am terminat de citit "First Love" de Ivan Turghenev (în engleză) şi am terminat de scris primul meu scenariu de scurt metraj. Yuppy! Mă bucur că am reuşit să exprim în cele aproape 13 pagini de scenariu (ceea ce s-ar transpune în 10-15 minute de film) tot ce mi-am propus să arăt, deşi, mărturisesc, abia ieri am avut o idee care a dat peste cap toată povestea, dar sunt mulţumită de ce a ieşit.

Bineînţeles că este vorba de o poveste de dragoste. Ce altceva ar putea să mă inspire? Da, tema poate părea un clişeu. La urma urmei, dragostea e cea mai întâlnită temă din istoria artei. Sper numai că am ilustrat-o într-un mod frumos din punct de vedere vizual şi bogat din punct de vedere emoţional. După cum spunea profesorul meu de literatură din liceu, toate marile teme ale omenirii au fost abordate încă din cea mai veche scriere care s-a păstrat până în zilele noastre: "Epopeea lui Ghigameş" (Mesopotamia, sec. 27 î.e.n.) şi ca în loc să ne consumăm energia încercând să născocim teme noi, mai bine ne concentrăm să găsim acel ceva în care credem cu adevarat şi să-l exprimăm în cel mai personal şi original mod cu putinţă.

Între a inova şi a crea o emoţie, am să tind mereu să reuşesc magia cu emoţia. 

Sunt fericită! Şi pentru că scenariul meu se termină cu o melodie, şi pentru că cel la care mă gândesc când ascult melodia asta înseamnă totul pentru mine, am s-o împart cu voi acum. Enjoy!

Experimental indie rock

For all the experimental indie rock music lovers, I'll update this list each time I discover a new amazing band to share with you.

1. Seabear (Iceland)
    - I Sing, I Swim; Owl Waltz; Cat Piano; Arms
2. Cloud Cult (U.S.A.)
    - The Ghost Inside Our House; Everybody Here Is a Cloud;
       Happy Hippo
3. Beirut (U.S.A.)
    - Nantes; Sunday Smile
4. Mazzy Star (U.S.A.)
    - Fade Into You; Give You My Lovin'; Flowers in December;
      Halah; I've Been Let Down; Happy

5. to be continued... until then... try Cloud Cult's Happy Hippo

Seabear and the musical journey into the dream world

One year ago I stumbled upon an Icelandic band and fell in love with them instantly. They call themselves Seabear and they are labelled as an indie-folk band and, sometimes, as an experimental indie band. However, I would dare to say that Seabear are by themselves a brand new music genre: a Nordic warm dreamy music, if you'd like. I haven't found a dreamier music than this yet (except maybe Sigur Ros', but in a different kind of way).

All the seven members of the band are multi-instrumentalists, their tracks displaying a wide range of instruments, from acoustic/ electric/ bass guitar to keyboards and drums, from fiddle to trumpet and harmonica. Even if they come from Iceland, all the lyrics of their songs are in English.

Their first album - "The Ghost that Carried Us Away" - was released in 2007 and featured 12 enchanted tracks, filled with dreamy rhythms and nostalgic lyrics. The melodic line is soft, fluid and harmonious. For starters, I would recommend you my favourite song from this album (and their most popular song until now) - "I Sing, I Swim". I easily find myself caught up in this hypnotic, almost whispered, out-of-this-world music:

From the same album, I also love "Arms", "Cat Piano" and "Owl Waltz", even if the album as a whole is an underrated refined masterpiece, a symphony of sounds and sweet words meant to lift your feet off the ground and take you to the stars above.

Through this article, I wanted to share with you my passion for Seabear and to spread the word of their recent album release: "We Built a Fire". The first single of this album, "I'll Build You a Fire", is a bit more fast-paced than we were used to, but the specific Seabear fragrance is still there, vibrating, breathing, whispering, lyrical, tender, rich in sounds, launching us into a new emotional journey.

I'll build you a fire
I'll build you a fire if you sing 

in the night 

falling down.

We need something to disconnect us from this too often colourless reality.

We need a warm and secure ocean to dive in, once in a while.

We need to close our eyelids and dream, once in a while.

Those are the moments when we need the spellbinding music of Seabear.

The Dot and the Line: A Romance in Lower Mathematics

I want to share with you something that I discovered today and that impressed me a lot. "The Dot and the Line: A Romance in Lower Mathematics" is an animated short film directed and produced by the legendary Chuck Jones - who directed, among others, the cartoons starring Bugs Bunny, Daffy Duck, Road Runner, Silvester etc. The 10 minute film tells a universal love story depicted in a very original way. The girl and the boy, the classical romantic characters, are replaced here with a (red) dot and a (blue) line.

The line, a rigid but affectionate character, falls in love with the spontaneous and exhilarating dot. The latter, however, finds the line to be boring and conventional and directs her attention towards a wild squiggle. The line, feeling motivated to do anything in his powers to win the dot's heart, overcomes his own limitations and, at the end of a painfully struggling period of time, learns how to bend and turn himself himself into an infinite number of geometric shapes. Now he is able to become whatever the dot dreams of, achieving an extreme level of complexity that draws the dot's attention. The dot finally understands that the squiggle's flexibility doesn't come from its open-mindedness and imagination, but from a mere chaotic behaviour, whereas, the various shapes of the line are a product of a voluntary act of creation and love. Ultimately, the dot falls in love with the romantic tender line and, we hope, they live happily ever-after.

This beautiful love story raised me one more time the following dilemma:
Is love dependent of the loved object, or is it something dependent only of the person who experiences love?

Put in other words: is true love dependent of the behaviour of the loved one? I mean, is it really love when I say: "I love him because he's so good to me", or is it love only when I say: "I don't know why I love him. I love him because I can't help not loving him, even if the feelings are not reciprocated."?

I haven't decided yet on this matter but I tend to believe in the second version. Anyway, I think this is something worth pondering over.

I leave you with the animated film that inspired this article. I hope this will bring a smile on your face. :-)

in asteptarea acelor degete

Vreti sa stiti ce inseamna dragostea adevarata?

Sa fii o coarda de chitara,
sa tanjesti sa fii atinsa ca sa scoti cele mai divine sunete posibile,
toata lumea sa-si doreasca sa te dezmierde,
sa te framante, sa te zguduie,
si totusi,
tu sa nu vibrezi
sa nu nasti note muzicale duioase
sa nu poti rezona
decat la atingerile unor singure degete.

Sa preferi sa iti moara in tine acordurile
decat sa cante altcineva din tine.

Sa preferi sa astepti prafuita, intr-un con de umbra,
sa rabzi
sa induri
sa tanjesti
sa chemi
acele degete, singurele,
care pot naste in tine,
din tine,
extazul muzical suprem.

Cum ajung la mine?

Bun. Hai să trecem direct la cea mai grea întrebare pe care mi-am pus-o vreodata: "Cine sunt eu?" (cu toate variaţiunile de rigoare: "ce vreau eu? unde merg eu? ce mă face fericită? care este sensul meu?"). Recunosc, e posibil să fie o chestiune de angoasă personală transformată în timp într-o reală obsesie (pentru ca nu văd mulţi oameni in jurul meu zbătându-se atât de mult ca peştele pe uscat, cum fac eu de ani şi ani de zile, luptând împotriva curentului, când aş putea să-mi canalizez eforturile pentru a mă îndrepta către unde îmi este locul).

Pe plan personal, am ştiut mereu ce vreau şi ce mă împlineşte. Nu am avut niciodata vreo urmă de îndoială în privinţa asta. Am căutat dragostea curată, cu orice preţ, până m-am dat cu capul de pragul de sus atât de rău încât nu mi-am mai putut recunoaşte faţa desfigurată. Totuşi, un suflet bun m-a putut recunoaşte şi printre răni şi cicatrici, luându-mă cu dragoste de pe mal, unde ma agitam disperată în propria baie de sânge, şi dându-mi drumul înapoi în adâncul albastru al mării. Scurta clipă de fericire generată de contactul cu apa a fost umbrită de cuvintele lui: "Acum eşti liberă să înoţi unde vezi cu ochii. Ai toată lumea în faţă. Acum poţi să faci în sfârşit ce simţi cu adevărat." In acel moment mi s-a strâns stomacul de durere, m-am agăţat cu îndârjire de piciorul lui şi i-am spus: "Eu simt că trebuie să fiu cu tine, pentru că tu mă faci fericită. Nu ştiu unde să mă duc pentru că nu însemn nimic singură." M-a privit mai întâi nedumerit dar după ce mi-a simţit mâinile încolăcite în jurul lui cu cea mai hotarata dragoste, a înţeles că nici el nu s-ar putea desprinde de mine. Aşa că m-a strâns în braţe încordat şi mi-a spus cu tandreţe: "Bine, dragostea mea, eu nu voi pleca niciodată de lângă tine. Iţi voi fi mereu alături, pentru ca tu să poţi înflori cu adevărat. Iar tu vei descoperi cine eşti şi unde vrei să mergi cu adevărat. Marea este a noastră. Trebuie doar să-mi spui unde vrei să mergem."

Aşa a început această călătorie către mine însămi, călătorie pe care n-am avut ocazia s-o trăiesc niciodată, până acum, pentru că niciodată nu am pus preţ pe mine (iar dacă acum pun preţ pe mine, este pentru că el pune preţ pe mine şi mă învaţă să mă preţuiesc). Dacă cineva mă întreba până de curând ceva banal de genul: "Ce culoare îţi place?" sau "Ce muzică îţi place?" sau "Ce vrei să-ţi cumpăr din excursia în Londra?" m-aş fi panicat complet şi aş fi răspuns: "Nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată ce îmi place/ ce-mi doresc. Dar ştiu ce îi place/ ce şi-ar dori mama/tata/prietenul." De cele mai multe ori preferam să răspundă altcineva în locul meu pentru că mi-era egal: toate îmi plăceau la fel de mult, pentru că de fapt nu ştiam ce-mi place cu adevărat. Poate pentru că eu nu mă plăceam pe mine cu adevărat? (oare de ce vorbesc la trecut, oare sunt pe drumul către un armistiţiu cu mine însămi?). Oare de ce nu mă plăceam? Poate pentru ca trăiam cu sentimentul că tot ce se întâmplă rău în jurul meu este din vina mea? Poate pentru că asumându-mi responsabilitatea pentru tot ce se întâmpla atât cu mine (ceea ce aş fi putut controla, în oarecare măsură), cât şi cu ceilalţi (ceea ce mi-era aproape imposibil să controlez), fiecare eşec mă descuraja şi mă făcea să mă simt mai mică, mai nepregătită pentru viaţa asta? Poate pentru că vedeam atâta tristeţe şi tragedie în oamenii pe care îi iubeam încât faptul că nu puteam să le schimb viaţa în bine mă determina să mă urăsc? În orice caz, cert este că îmi era atât de ruşine cu mine încât nu aveam curaj să fac lucruri pe care, dacă le-aţi afla, probabil că aţi râde. Spre exemplu, eram atât de timidă şi speriată de perspectiva că aş putea face ceva greşit, încât, dacă mă aflam în faţa vitrinei unui magazin şi îmi doream foarte mult ceva dinăuntru (să zicem o îngheţată, sau poate o carte), nu îndrăzneam să intru să cumpăr pentru că mi-era ruşine să întreb cât costă, ştiind că dacă îmi depăşea bugetul nu aş fi putut să spun că nu îmi permit. Stăteam cu nasul lipit de geam şi pe măsură ce îmi imaginam că aş păşi în magazin să întreb cât costă, mi se ridica nodul spaimei din capul pieptului până în gât iar inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Parcă vedeam în faţa ochilor privirea dezamăgită a vânzătorului când îi spuneam că nu am suficienţi bani, iar acest gând mă paraliza efectiv. Mi se rupea sufletul când mă gândeam că aş putea dezamăgi pe cineva, fie el şi nenea care vinde îngheţată şi pe care nu l-am mai întâlnit niciodată. Teama de a nu dezamăgi prima mereu asupra propriei mele dorinţe, aşa că îmi dezlipeam nasul de vitrina aburită şi mă îndepărtam suspinând, uşurată de faptul că simţeam cum nodul din gât începe să se disipeze şi cum inima începe să-şi recapete pulsul firesc. În timp ce învăţam să renunţ la propria mea nevoie/poftă/dorinţă, îmi spuneam mereu acelaşi lucru: "Când o să am mulţi bani, o să intru în fiecare magazin şi o să cumpăr chiar şi lucruri de care nu am nevoie. Oamenii vor zâmbi în urma mea, nu vor ofta dezamăgiţi."

V-am spus toate acestea ca să înţelegeţi ce fel de copil si adolescent am fost si cum am ajuns aici. Mâine am să vă povestesc despre cum am început să-mi las nodul din gât acasă şi să ies în lume să mă descopăr aşa cum nu am făcut-o niciodată. Pentru că da, azi am făcut ceva pentru sufletul meu şi am văzut că merită să am curajul să deschid gura, fără să-mi fie teamă că dezamăgesc.

E târziu, aşa că vă doresc o noapte frumoasă şi plină de vise în care să credeţi, pentru că sunt alte voastre şi sunt unice.

(Post-editing: Ca sa vezi ca atunci cand cauti ceva cu adevarat, incepi sa primesti raspunsuri. Tocmai vroiam sa inchid calculatorul cand am dat peste un citat al cuiva de pe facebook: "The world will ask you who you are, and if you don't know, the world will tell you." Frumos, nu? Asa si e. :-)

Viata = TU

In ziua in care ne-am strivit piepturile unul de altul, ceva iremediabil s-a modificat in structura universului. Din acel moment, totul este interconectat si totul are legatura cu tine. Pana atunci, ochii tai negri scanteiau atat de frumos incat oamenii ramaneau cu privirea pierduta dupa tine, indragostiti si fascinati de intensitatea lor. Din acea clipa insa, in urma pasilor tai rasar flori albastre iar primavara curge in valuri din tamplele tale visatoare. Mi-ai spus ca trebuie sa ma tii in brate mereu pentru ca fara mine esti gol dar n-ai stiut ca fara tine, peste lumea noastra nu ar cadea flori de cires, explozii de parfumuri si verdele crud al ierbii tinere. Tu nu stiai, dragostea mea, ca tu esti suflul vietii noastre, a tuturor, ca noi traim din bataile inimii tale emotionate si din constelatiile gandurilor tale neingradite. Te tin lipit de mine pentru ca tu sa stralucesti peste intinderile nesfarsite ale lumii si sa le scalzi in acorduri de chitara, in ritmuri frenetice, in arome de fructe exotice, in lacrimi de fericire si in soapte calde de dragoste. Te tin lipit de mine pentru ca noi toti sa respiram viata care se naste din tine.

Close to the flame

If the world will fall apart tomorrow, I'll embrace it with serenity.

I have learned what happiness is.
I have fallen in love like never before.
I have lived as if there was no tomorrow.

I am close to the flame, burning brightly.
I won't fade away, leave us lonely.

Suntem doua sinonime indragostite

Când te-am cunoscut ştiam că iubesti cuvintele dar pe zi ce trece am înţeles tot mai bine pasiunea ta nebună pentru semantică.

După primul nostru sărut, m-ai privit cu ochii în lacrimi şi mi-ai spus:

"Ador antonimele de pe buzele tale."

Eram doar un copil. Te-am întrebat inocent:

"Ce vrei să spui?"

Mi-ai răspuns profund răvăşit:

"Mă ucizi şi mă readuci la viaţă în acelaşi timp."

Mai târziu am început să înţeleg mai mult.

Obişnuiam să facem dragoste ore întregi şi de fiecare dată după ce te desprindeai din braţele mele lăsate fără vlagă, îţi deschideai caietul şi începeai să scrii încordat. La început nu am spus nimic dar după ce am căpătat curaj, te-am întrebat:

"Ce faci tu acolo, dragostea mea? Unde fugi de mine?"

Mi-ai răspuns aproape fără să respiri, de parcă nu te îndurai să iroseşti nicio fărâmă de suflu din elanul cu care aşterneai cuvintele pe hârtie:

"Tu mă înveţi ceva de fiecare dată. Azi, coapsele tale polisemantice mi-au arătat sensuri ale vieţii la care nu mă gândisem niciodată."

In timp, am ajuns să iubesc cuvintele la fel de mult ca şi tine. Ne jucam cu sinonimele, cu omonimele şi cu paronimele şi deseori ajungeam la concluzia că noi înşine suntem două sinonime îndrăgostite.

Odată, ca să-mi demonstrezi, m-ai pus să-ţi ating clavicula, să închid ochii, şi să răspund cu primul cuvânt care îmi trece prin minte la întrebarea: "Ce sunt eu, Luiza?" Iar tu urma să faci la fel şi trebuia să răspundem amândoi în acelaşi timp.

Ai închis ochii şi ai spus: "3, 2, 1 - acum:"

"Aer."

"Aer."

Am rămas fără cuvinte. Tu erai în culmea fericirii:

"Vezi? Dacă tu eşti aer şi eu sunt aer, Eu sunt Tu şi Tu eşti Eu."

Aş fi fost tentată să-ţi spun că e o greşeala de raţionament logic la mijloc, că nu e o inferenţă corectă, dar cum aş fi putut să fac asta, când ştiam, mai presus de orice logică, că DA, Tu eşti Eu şi Eu sunt Tu.

Azi am stat aşezată cu capul pe pieptul tău iar tu îmi mângâiai fruntea de parcă dădeai paginile unui dictionar de cuvinte magice, vechi de când e lumea şi pământul. Te-am întrebat cum de nu mai scrii în caietul tău de care erai de nedesparţit. Mi-ai răspuns cu vocea sugrumată de emoţie:

"Nu mai am nevoie să imortalizez nimic în cerneală. Tu eşti mereu lângă mine iar eu te citesc, te învăţ, te decupez literă cu literă, simbol cu simbol, sunet cu sunet, şi îmi umplu inima cu sensurile tale. Tu eşti mereu alta, şi totuşi, mereu aceeasi. Un sinonim, şi totuşi, un antonim. Iar eu, eu sunt cititorul în stelele buclelor tale, exploratorul de semnificaţii ale trupului tău ondulat şi ale tâmplelor tale visătoare. Tu mă hraneşti mereu cu sensuri şi numai în sensurile tale regăsesc propriul meu sens - care eşti Tu."

Ti-am sărutat palmele îndrăgostite şi ţi-am şoptit la ureche cuvintele pe care le iubeşti atât de mult:

"Ineacă-mă în flăcări

şi stinge-mă cu foc.

Adoră-mă cu toate antonimele braţelor tale

şi lasă-mă să-ţi fiu un sinonim perfect."

Si aşa a fost...

There is so much beauty in the world

This morning I felt so much happiness in my heart that I instantly remembered a wonderful scene from "American Beauty".

I dedicate this to my grandmother who certainly smiles joyfully now seeing me so happy and full of life.

I have finally found my happiness.
I have finally found my peace.
I have finally found fulfilment.
I have finally found myself in my sweetheart's heartbeats.
Life is happening and life is filled with elation.

"It was one of those days when it's a minute away from snowing and there's this electricity in the air, you can almost hear it. And this bag was, like, dancing with me. Like a little kid begging me to play with it. For fifteen minutes. And that's the day I knew there was this entire life behind things, and... this incredibly benevolent force, that wanted me to know there was no reason to be afraid, ever. Video's a poor excuse, I know. But it helps me remember... and I need to remember... Sometimes there's so much beauty in the world I feel like I can't take it, like my heart's going to cave in."

Rhythm of the Dance - un spectacol de ritm si emotie

Dragii mei, ma bucur ca va pot impartasi inca un moment emotionant din viata mea. Tocmai m-am intors de la spectacolul de dansuri irlandeze "Rhythm of the Dance" si inca mai aud ritmul viorii si bataile din picioare ale dansatorilor.

A fost un show minunat care, pe langa frumoasele si binecunoscutele dansuri irlandeze, a cuprins si fragmente de muzica irlandeza autentica, instrumentatia fiind in intregime live. Pleiada de instrumente a cuprins: o vioara, o harpa, un banjo, o chitara, un flaut, un acordeon irlandez, un cimpoi si o toba traditionala.

Atat dansatorii, cat si instrumentistii, au reusit sa ridice sala in picioare, desi, inca o data, constat cat de zgarcit este publicul roman cand este vorba de a-si manifesta aprecierea si entuziasmul. Mie nu-mi ajungeau palmele ca sa aplaud iar cei din jurul meu abia daca schitau vreun gest in acest sens. De ce oare ne este atat de greu sa ne manifestam cand traim ceva pozitiv, in schimb o facem atat de patimas cand ceva ne nemultumeste?

Trecand peste aceste constatari si revenind la trairile mele, am fost inca o data impresionata de candoarea acestor dansuri (prima oara am trait acest sentiment la spectacolul Lord of the Dance de la Bucuresti din 2008). Fetele sunt dragalase si seamana cu niste zane iar baietii aduc a razboinici. Dar nu orice fel de razboinici, ci razboinici care se infrunta prin dans, prin ritm, prin emotie. Iti tresalta inima sa vezi cat de frumos si pasional danseaza acesti tineri.

Aplaudand, cu zambetul larg si ochii in lacrimi, miscam instinctiv din picioare si imi venea sa ma ridic si sa dansez si eu. Ati avut vreodata sentimentul ca faceti parte dintr-o lume in care n-ati avut ocazia sa intrati? Asa simt eu de fiecare data cand privesc dansatori: de ca si cum ar trebui sa fiu acolo, printre ei, printre trairile lor ritmate si pline de viata. Ma gandeam daca acesti oameni simt acea senzatie de ridicare la cer pe care o simt eu cand dansez. Iar daca o simt, cat de sublim trebuie sa fie sa practici o meserie care iti umple inima de emotie si trupul de vibratie.

Puteti vedea aici o mostra din spectacolele dansatorilor de la Rhythm of the Dance, iar ceva mai jos, cateva fotografii facute la spectacolul de azi de la Sala Palatului din Bucuresti.

Pentru cei care iubesc dansurile irlandeze, le recomand sa nu rateze spectacolul "Lord of the Dance" din data de 5 iunie 2010 de la Bucuresti. [link]

Seek your ideal foolishly

Have you ever spent a twilight in the heart of your city, on a freezing winter day? You know, just to get yourself lost in the crowds and breathe the cold air in your lungs. I did that yesterday and it was really inspiring. I stood on a bridge over the river that crosses the center of my city, with my elbows resting on the icy concrete railing, with my music in my ears, contemplating the colorful lights of the buildings reflecting on the water and the cars and the pedestrians that passed me by.

I was pondering about the film that I saw the night before: "Agora (trailer)". The main character was a woman who dedicated her life to philosophy in a time when Ancient Alexandria was suffering massive and profound changes: the conquest of the Romans and the forceful passage from polytheism to Christianity. While other spectators found it amusing that in bloody times like those a woman sacrificed her womanhood for a "purposeless" ideal such as philosophy, I was crying my eyes out. She believed in her ideal, she lived for it and she died for it. I related so much to her because all my life I have felt like this: constantly struggling to live for an ideal, even if everybody was telling me that I'm the only one in this dream.

So, the question is (because there is always a question):

"Is it worth risking everything for any ideal?" My answer: "No".

But: "Is it worth risking everything for your own ideal?".

My answer is: "Definitely, YES!"

Why? Because I need to feel there is much more to life than a mere survival.

I need to have a purpose, a higher purpose, the kind of purpose that lifts you up and allows you to embrace life to the fullest.

I want you to stop for a moment from your daily routine and ask yourself this:

What is your most intimate ideal, the one for which you are willing to risk it all? The one that would make your existence purposeful.

The one that would fill your heart with elation.

I found my own ideal a long time ago. I have no doubt about it. All my thoughts and feelings pull me towards it every step of the way. I cannot breathe without it. I cannot dream without it. I cannot live without trying to reach it and I will certainly die with it in my mind, whether I will have achieved it or not.

"Without a purpose, we would not exist." (Matrix)

I am Hypatia and Davus from Agora, at the same time

I am Forrest Gump and Jenny Curran, at the same time

I am Ada McGrath from The Piano

I am Atreju from The Neverending Story

I am Noah Calhoun from The Notebook

I am Guido Orefice from La Vita e bella

I am Paul Rivers from 21 Grams

I am Ed Bloom from Big Fish

I am Rose from Titanic

I am Marianne from Sense and Sensibility

I am Izzi from The Fountain

I am Attilio de Giovanni from La Tigre e la neve

I am Amelie

I am Joan of Arc

I am William Wallace

I never give up

Not for anything in this world

"There's someone special for everyone, as long as you keep your eyes open. Seek love foolishly, my boy, even if it kills you."

The following video is the most beautiful scene I have ever seen.
This is exactly what it should be like: unstoppable, unbreakable, uncontrollable.



This reminds me of an unforgettable scene from "Big Fish".

"They say when you meet the love of your life, time stops. And it does."



Whatever your ideal is, seek it foolishly and never give up trying to reach it.

Without an ideal, we are nothing but empty wandering souls.

Did I ever tell you that I've been struck by lightning seven times?

Have you ever observed the funny side of love?

Well, consider the fortunate/unfortunate character from "The Curious Case of Benjamin Button", the one that got struck by lightning seven times in his life and never got killed.

It occurred to me this morning that falling in love is exactly like getting struck by a lightning. You're taking a walk on a perfectly sunny day and suddenly a big stormy cloud forms above your head and a super-massive lightning bolt strikes you right in the chest: CRASH! BOOM! BANG!!! You're being set on fire from head to toe.

The funniest part of the story is that you don't die even if the flames will never quench. Instead, you keep walking like nothing happened, hoping that no one will notice you're burning so hard that you light up the night sky.

Your skin is made of flammable materials.
Your eyes are fiery comets.
Your fingers are fire matches.
Your heart is a third-degree burn wound.

Did I ever tell you that being struck by lightning was the only thing that ever made me feel alive - ablaze - alight - afire?



The English language lovers must have noticed the use of the Present Perfect Continuous tense ("I've been struck by lightning seven times.") which clearly indicates that the series is not over yet and other strikes could come at any minute :-))) Love always hits you when you least expect it. Aren't we all looking for that fire that will never be put out? :-)

The Parlotones - o trupa de rock adevarat(a)

So guys, I'm so overexcited! Abia m-am intors de la un concert senzational sustinut de o trupa de care nu stiam absolut nimic pana la ... pana la concert :)) Bine, stiam ca vor canta rock si mai aflasem ca sunt din Africa de Sud, dar cam atat.

Concertul a avut loc in clubul Silver Church (excelenta acustica si ambianta, vi-l recomand cu caldura) si a facut sala sa vibreze a indie-rock si punk-rock pana am dat cu totii in clocot (eh, nu chiar, ca la toate concertele, sunt unii/unele care vin doar sa faca figuratie. nu fredoneaza, nu se misca, nu aplauda, nu tipa, nu sar... sunt atat de inerti incat ma intreb ce cauta acolo; asa am patit ultima oara la concertul lui Yann Tiersen, de unde poti pleca oricum, numai nu "neutru"; ei bine, se pare ca unii pot; mare pacat). Dar, n-am sa va vorbesc despre spargatorii de gasca ci despre sutele de chipuri extaziate, cu zambetul pierdut intiparit pe fata si ochii inchisi, transfigurati de placere.

Pentru ca da, acum nu ma mai retine nimic sa ma avant in mijlocul multimii si sa gust senzatia chiar acolo unde fierbe cel mai tare. Am fost la un metru de scena. Imi batea basul in piept de-mi zgaltaia tot corpul. Vocea solistului a fost absolut deosebita (tonalitate, timbru si capacitate vocala - nota 10) iar instrumentatia de exceptie. Spre sfarsit cei din jurul meu erau pur si simplu transpusi (bine, in afara de demoazelele moarte din stanga mea care nu vroiau cu niciun chip sa plece, desi verificau ceasul cu asiduitate). Ne miscam tot mai frenetic, tipam, aplaudam cu mainile deasupra capului, ne loveam unii de altii (dar cui ii pasa?). Au fost momente de deliciu suprem pentru care sunt nespus de recunoscatoare. Am fost cu zambetul pana la urechi, am tresaltat, am plans, am dansat, am visat si m-am pierdut in muzica celor patru baieti de la The Parlotones.

Iar ca o marturisire cu totul personala, cu ocazia asta mi s-a confirmat ca sunt fascinata de basisti. Poate pentru ca sunt in con de umbra si nu se bucura de adulatia publicului precum ceilalti chitaristi, poate pentru ca sunt mai interiorizati (desi inauntrul lor fierb) dar cu siguranta pentru ca ceea ce ma misca cel mai mult la un concert de rock este vibratia - ritmul - cadenta. Iar basistul si bateristul au rolul de a-ti scoate inima din piept (nu-i asa ca-i minunat sentimentul?). Surpriza si mai mare a fost cand tipul de la chitara bass (care a propos, avea cele mai faine brate tatuate pe care le-am vazut vreodata) a lasat chitara din mana si a inceput sa cante la clape (pianul fiind instrumentul care ma topeste efectiv) si vai, suna atat de duios. Alternanta intre linii melodice calme de pian si rabufniri incordate de chitare si tobe a fost extazul meu muzical complet. Ce iubesc cel mai mult este cand o trupa te face sa treci prin rai si prin iad in rastimp de cateva clipe. Pot spune ca o astfel de muzica iti da sansa sa traiesti unele dintre cele mai intense senzatii pe care le poti gusta in viata asta.

Ce sa mai spun? Nu mai am cuvinte. Trupul inca imi vibreaza de parca ar fi alcatuit din zeci de corzi de chitara bass peste care basistul isi trece incordat varfurile degetelor.

Mai bine va arat direct despre ce e vorba si va doresc sa traiti concerte cel putin la fel de vii ca cele sustinute de sud-africanii de la The Parlotones. Enjoy!

Pentru romantici si indragostiti, doua dintre piesele care mi-au ramas in suflet:

The Parlotones - I'll be there



The Parlotones - Baby, be mine



iar daca vreti sa ascultati o mostra de vibratie paradisiaca, gustati de aici:

The Parlotones - Overexposed



Ah, what a delight!

dragostea are gust de zahar ars

Am ochii inchisi dar in fata mi se deruleaza rauri intregi de culori. Totul se invarte cu mine atat de ametitor incat imi vine sa lesin. Imi bate inima sa-mi sara din piept dar eu ma avant mai departe in acest dans halucinant, fara sa ma tem ca ma voi pierde de mine.

Te desprinzi brusc de mine. Atat de brusc incat ma izbesc cu tampla de dorul de tine (pentru ca da, deja mi-e dor de tine). Din tampla ranita cresc lacramioare si flori de nu-ma-uita. Deschid ochii. Privirea ta este inca ravasita si arzatoare.

Iti spun: "Stai, nu te opri, mai saruta-ma o data. Vreau sa-ti spun ce ti-am spus la primul nostru sarut."

Ma privesti cu irisul transformat de dragoste. Ochii tai negri scanteietori bat in rosu sangeriu. Ma prinzi de mijloc si ma tragi spre tine atat de puternic incat coastele mele se impletesc cu ale tale si se strang in brate cu o sete nestavilita.

Imi furi pamantul de sub picioare si ultima urma de ratiune din simtire. Sarutul tau este vapaie, sarutul tau este furtuna. Ma scurg printre degetele tale, parjolita pe gura, pe gat, pe obraji, pe pleoape si peste tot in urma sarutului tau incins. Inainte sa ma inec complet in flacarile tale, ma smulg din sarutul tau, imi lipesc buzele de urechea ta stanga si iti soptesc emotionat: "Buzele tale au gust de zahar ars."

Imi iei capul in palme, ma privesti cu ochii tai frumosi si imi zambesti fastacit, ca prima data. Buzele tale rosii se arcuiesc frumos si imi spun: "Mai tii minte ce ti-am zis atunci, la primul nostru sarut? Dar nu, mai bine sa incepem cu inceputul." Ma strangi la pieptul tau frematator si-ncepi: "Era cea mai crunta iarna din viata mea si mergeam prin zapada pana la genunchi. Ningea cu ace de gheata. - Ridic privirea spre norii cenusii si printre miile de turturi care imi strapung obrajii vad o rochita alba care se avanta spre pamant odata cu ninsoarea inghetata. Esti atat de usoara incat te ia vantul. Alerg dupa tine si te prind in brate. Trupul iti este complet albit de zapada iar printre bucle ti se ascund flori de gheata. Ai ochii inchisi si pieptul nemiscat. - E ciudat cum nu mi-am pus nicio o intrebare despre cum ai cazut din cer sau despre lumea din care vii. Tot ce stiam era ca erai in bratele mele si ca viata avea sens tocmai pentru ca tu erai acolo. - Dau usor la o parte stratul fin de zapada de pe buzele tale si te sarut cum n-am mai sarutat niciodata. La inceput ma trec fiori de gheata pe sira spinarii - atat de rece erai - dar in scurt timp te incalzesc cu respiratia mea si inima incepe sa-ti tresalte. Deschizi usor ochii si ma privesti pierduta. Ochii tai sunt reci ca luna si aprigi ca focul. Iti curbezi buzele intr-un zambet cu gropite si imi spui: "Buzele tale au gust de zahar ars." Eu iti mangai pistruii de pe pometi si iti spun fastacit: "Buzele tale au gust de zapada topita." 

Ma desprinzi de tine usor, ma privesti cu ochii in lacrimi si rostesti in acelasi timp cu mine:

"Te iubesc!"
.................................................................................

Au trecut multi ani de atunci. Stie ca-mi place sa ascult povestea noastra de la inceput, mereu si mereu, iar el mi-o spune de fiecare data, la fel de emotionat ca atunci cand ne-am sarutat pentru prima oara.

Iar buzele lui inca au gust de zahar ars. Iar buzele mele inca se topesc in saruturile lui.

Invelita in nori si strivita de pamant

Traiesc cu fruntea invelita in nori si gleznele strivite de pamant. Sunt atat de lunga incat extremele mele au capatat personalitati distincte. In timp ce buclele imi zboara visatoare printre albastru rece si galben de stele, talpile sunt puternic ancorate in freamatul zguduitor si arzator al concretului.

Dragele mele margini sunt atat de rupte una de alta incat ca sa poata comunica intre ele, fruntea trimite lacrimile sa curga la vale, peste colinele trupului meu, ca sa intrebe gleznele daca sunt fericite iar acestea, cuprinse de emotie, dau nastere unui fior calator care urca deal cu deal, pana sus  de tot. De la o vreme insa nimeni nu mai primeste vesti si este jale si in cer si pe pamant.

Undeva la jumatatea distantelor intre cele doua lumi, atarna suspendate palmele mele. Sunt cele mai iscusite palme din lume : stiu sa cante la pian, stiu sa picteze gradini parfumate, stiu sa rosteasca cuvinte frumoase si mai presus de orice, stiu sa iubeasca. Totusi, ele sunt cele mai nefericite palme din lume. Nu ajung nici pana jos, sa-si lipeasca tamplele de pamant si sa vibreze de viata, precum gleznele, si nici pana sus, sa-si cufunde genele in praful de aur al noptilor si sa danseze cu zanele universului, precum fruntea.

Da, palmele mele sunt condamnate sa duca o jumatate de viata. Palmele mele sunt condamnate sa traiasca cu bataile inimii infranate si cu atingeri monocrome. Numai cand o lacrima mesagera sau un fior calator trec prin dreptul lor, palmele mele se dezmortesc si palpita din nou.

Palmele mele au obosit sa tanjeasca in fiecare zi dupa melancolia sentimentala a norilor si dupa frenezia incordata a pamantului. Palmele mele si-au smuls dorul din piept si insingurarea din venele adormite si au impletit din ele un cos de sperante. In fiecare zi au cules cu grija lacrimile fruntii si fiorii gleznelor si le-au asezat cu dragoste in cosul de sperante. Palmele mele vor sa invete de la lacrimi sa curga nestavilit si de la fiori sa tremure emotionat.

Palmele mele invata in fiecare zi.

Palmele mele s-au dezghetat. Palmele mele au cunoscut explozia de culori si sunete. Se uita uimite una la cealalta si isi dau seama ca acum se vad pentru prima data cu adevarat. Erau acolo, impreuna, dintotdeauna, si totusi s-au simtit mereu singure.

Palmele mele au invatat. Elibereaza lacrimile si fiorii din cos si se avanta impetuos una catre cealalta. Se strang in brate, se infioara si se cutremura pana la lacrimi.

Palmele mele au aripi si curaj.

Palmele mele se tin de mana si calatoresc in fiecare zi. Acum se inalta energic spre cer, acum se prabusesc navalnic spre pamant. Palmele mele imi mangaie fruntea si imi saruta gleznele.

Palmele mele sunt indragostite.

Palmele mele sunt vii.

Traiesc cu fruntea invelita in nori, cu gleznele strivite de pamant si cu palmele pierdute in jocul nebun al dragostei.

Beirut and the Symphony of Sounds

Dreams of sharing dreams

Unconditional gift

“The value of a man resides in what he gives and not in what he is capable of receiving.” (Einstein)

The wisdom of life

"It's not about brains, it's not about the accumulation of knowledge, it's about being decent."

"It's more blessing to give than to receive because by giving, you receive."

"The change has to be in the heart."

"We have to learn to love something deeply!"

We are MEN, not MACHINES!

WE ARE HUMAN BEINGS, GOD DAMN IT! OUR LIFE HAS VALUE!

WE HAVE THE POWER TO CREATE HAPPINESS!

WE HAVE THE POWER TO MAKE LIFE FREE AND BEAUTIFUL!

WE HAVE THE POWER TO MAKE THIS LIFE A WONDERFUL ADVENTURE!

1. Set ourselves free!
2. Believe in humanity!
3. Stand up for something pure and something right!
4. Start a revolution inside ourselves!
5. Breathe life!

Cum m-am inecat ca sa gasesc viata

Stiu, ar trebui sa dorm la ora asta dar se pare ca somnul nu se mai lipeste de mine. Asa ca voi face exact ce nu trebuie sa fac. Avea dreptate mama: fiecare pasare pe limba ei piere.

Tocmai m-am recuperat dupa o pseudo-intalnire cu moartea in timpul unor scufundari in Marea Egee (asta dupa ce ani de zile am visat sa fac asta, how ironic is that?). Nimic deosebit: pacatosul ala de tub de oxigen s-a trezit sa faca figuri tocmai cand ma aflam la adancimea maxima admisa. Eh, nu e cazul sa exagerez cu lamentarile. Am scapat basma-curata. Sa zic merci. Asa, deci, dupa toata tarasenia asta, doctorii mi-au spus raspicat ca am nevoie de odihna si liniste pe termen nelimitat pentru ca, vezi-Doamne, as suferi de tulburare de stres post-trumatic (cine-o mai fi inventat si termenul asta?). Toate bune si frumoase numai ca nu pot sa dorm si m-am saturat sa zac cu ochii pe tavan asteptand sa mi se intample ceva, macar un nenorocit de vis.

Asa ca le dau naibii de sfaturi medicale sau prietenesti sau ce-or mai fi ele si fac ceea ce stiu sa fac dintotdeauna. Singurul lucru la care ma pricep cu adevarat: alerg pana pe muchia stancii si sar in apa intunecata care se intinde pana la orizont. Nu vreau decat sa ma simt invaluita in mare si sa inot pana o sa pot dormi din nou. Goala, scufundata in albastru, in inima apelor, e singurul loc unde ma simt acasa. Ah, primeste-ma in tine!

Contactul cu apa marii imi zguduie toata fiinta prin cel mai curat si intens sentiment trait vreodata. Pret de cateva zeci de secunde raman sub apa, nemiscata, cu ochii inchisi, cu respiratia taiata: ascult inima marii si ea o asculta pe a mea. Ne miram, ca la fiecare intalnire, de cat de perfect ni se sincronizeaza bataile inimii. Stim amandoua ca apartinem una alteia desi ne-am promis sa nu ne spunem cuvinte. Cuvintele sunt facute sa zboare in aer. Pentru adancurile fermecate ale marii este nevoie de alte cai de comunicare.

Ceva asemanator cu textura unei meduze imi atinge glezna stanga. Dintr-un gest reflex, incep sa dau din picioare ca sa ajung la suprafata. Scot capul din apa si inspir cu putere aerul noptii. Cata liniste doar pentru mine! Zambesc fericita si imi intind trupul pentru a incepe o miscare de bras. Raman consternata: picioarele nu mai asculta. Se misca haotic si spasmodic, asa cum se misca picioarele celor care nu stiu sa inoate. Reusesc sa-mi mentin pozitia la suprafata apei presand apa cu palmele si incercand sa avansez catre mal dar la scurt timp nici bratele nu mai asculta de mine. Acum bat apa exact ca un incepator care se teme ca se va ineca. Nimic din corpul meu nu mai vrea sa execute ceea ce stie atat de bine. E ca si cum am uitat tot ce stiam si acum simt pentru prima data acea frica terifianta de mare. Cum mi se poate intampla mie asa ceva? Nu apuc sa ma chinui prea mult prea mult ca sunt inghitita de apa. Alunec incet spre fundul marii si nu pot sa fac absolut nimic sa ma salvez. Incep sa ma zbat din toate incheieturile dar asta nu face decat sa-mi consume energia si sa-mi grabeasca sfarsitul. Intr-o strafulgerare de clipa realizez consternata: Acum am sa mor. Incetez sa ma mai zbat. Pana la urma, macar mor acasa, nu in bratele vreunui strain sau intr-un pat trist. Da, macar mor acasa, in bratele singurei fiinte cu care am vibrat vreodata la unison: marea. Imi las trupul moale sa cada usor pe nisipul sarutat de ape.

---------------------------------------------------------------------------------

Deschid brusc ochii si incerc sa inspir adanc oxigen dar tot ce-mi intra in plamani este apa sarata. Si totusi... Traiesc? Sunt intinsa pe spate pe fundul marii. Trebuie ca s-a facut dimineata pentru ca vad clar apa de un albastru straveziu si deasupra ei, in zbor, pescarusi galagiosi. Deschid ochii mai larg si raman consternata: pot vedea toata lumea de la suprafata: coasta stancoasa, poteca inverzita, intrarea in oras, casa unde locuiesc cu familia mea si... pe mine, stand in pat si urandu-mi viata. Ma vad pe mine cum astept sa plece mama din camera ca sa-mi bag capul in perna si sa plang infundat pentru ca nu mai pot face ceea ce iubesc mai mult pe lumea asta – sa ma scufund in inima marii si sa-i explorez misterele. Da, plang si ma urasc ca nu am curajul sa ma duc si sa ma arunc de pe stanca si sa mor acolo, cu marea de gat, asa cum ar fi firesc sa se intample.

Nu mai stiu ce sa cred. Traiesc in doua planuri sau nu mai traiesc deloc? Unde sunt moarta si unde sunt vie? Mai sunt vie? Imi mut privirea spre fundul marii si raman cu totul incremenita de ceea ce vad: tot fundul auriu al marii, cat vezi cu ochii, este acoperit de mii si mii de trupuri goale asezate pe spate. Toti acesti oameni, toti acesti zburatori ai marilor, au ajuns aici la fel ca mine: incercand cu tot dinadinsul sa-si traiasca vietile ascultandu-si inima dar alegand sa faca asta mult prea tarziu, cand deja nu mai stiau sa vorbeasca limbajul propriei inimi.

Cineva trebuie sa ne invete din nou sa dam din picioare ordonat. Poate de fapt nimic nu este pierdut. Poate e mai bine aici, prizonieri pe fundul marii, incercand sa gasim o cale de a invata din nou sa inotam sub apa, cu plamanii inecati, decat prinsi in absurditatea propriilor neputinte din viata de la suprafata.

Ma simt relaxata si eliberata. Pot ramane aici pentru totdeauna. Pot sa vad in fiecare dimineata cum straluceste soarele prin panza de lichid translucid care se asterne protector deasupra mea. Pot sa adorm in fiecare seara cu melodia valurilor in ureche. Pot sa visez sirene si delfini. Pot sa respir albastru pana devin cu totul albastra, pana devin cu totul parte din apa, din nisip, din alge. Inchid ochii si zambesc larg. Ceva ma prinde de mana stanga si imi strange usor degetele. Deschid ochii si privesc spre stanga mea: baiatul cu ochi negri imi zambeste frumos si toata marea se umple de flori albastre si de stele cazatoare. Se ridica usor de pe fundul marii, ma ia in brate si ma urca spre suprafata. El inca stie sa inoate. Vai, cat de mladios i se misca trupul. Sunt atat de fascinata de unduirile lui incat aproape ca pierd momentul. Exact inainte sa ma scoata la suprafata, ii iau capul in palme si ii spun: Vreau sa raman aici cu tine. Ochii lui frumosi se deschid larg de uimire si lacrimi turcoaz i se preling pe obraji. Ii mangai parul negru cu reflexe albastrui si il las sa ma sarute prelung si apasat in timp ce ma coboara la loc pe fundul marii, pierzandu-ne printre fluturi albastri si trupurile indragostitilor imbratisati cu incrancenare. Viata... Aici era viata!