1. Parcul Ioanid acoperit de zapada pe 4 ianuarie
2. O pereche de manusi primite in dar de la mii de km distanta (Glove love)
3. The Parlotones in concert la Siver Church
4. Un sarut in februarie
5. Roma
6. Muse in concert la Sziget Festival
7. Chisinaul
8. Dansand in Club Mojo cu iubitul meu
9. Capitalele statelor africane
10. Mic-dejunurile delicioase alaturi de iubitul meu
Sunday 26 December 2010
Sunday 5 December 2010
Orașul citește - Lecturi urbane
Mereu am iubit cărţile însă cele de care mă îndrăgosteam iremediabil erau cărţile deja citite de altcineva înaintea mea. A deschide o carte care poartă amprentele degetelor care le-au răsfoit pline de curiozitate, însemnările celor care le-au subliniat cu pasiune sau lacrimile celor care le-au trăit din toată fiinţa, este un gest sacru pentru mine.
Aşa se explică bucuria stârnită în mine când am aflat de proiectul de promovare a lecturii denumit "Lecturi urbane". De curând am citit despre el pe facebook iar azi mă pot mândri că am pus şi eu umărul la evoluţia acestei campanii culturale care se află deja la a doisprezecea ediţie în Bucureşti.
Ştiam doar că pe 22 noiembrie, la ora 19, trebuie să fiu la staţia de metrou Piaţa Victoriei, pe peronul de plecare înspre Pipera. Am ajuns acolo plină de entuziasm şi emoţie. Mă întrebam dacă chiar se va aduna suficientă lume sau dacă va fi încă una dintre încercările eşuate de a mobiliza oamenii pentru un scop nobil (spre exemplu, cum au fost multe dintre flash-mob-urile organizate la noi). Din fericire, de această dată, peronul fremăta de tineri. Am observat că unii dintre ei aveau niște sacoșe mari din care scoteau cărți și le împărțeau celorlalți. M-am strecurat și eu prin mulțime și am întrebat cum pot să ajut. Un băiat brunet și foarte săritor m-a întrebat dacă vreau doar să citesc îm metrou sau dacă vreau să și promovez campania. Am răspuns că ambele. Mi-a deschis larg sacoșa cu cărți și mi-a spus să iau câte vreau. Parcă priveam într-un cufăr cu comori neprețuite. Am băgat mâna înăuntru și am prins aleator două cărți: una foarte groasă - Mihail Sadoveanu: Opere alese - și una cu coperte verzi foarte frumoase - Kafka: Procesul.
Am auzit metroul apropiindu-se de peron. Am auzit liderii de echipă dând semnalul de urcare în vagon. L-am întrebat pe unul dintre ei ce am de făcut. Mi-a spus să vin cu ei și să fiu atentă la cum procedează ei. Am urcat emoționată. Trenul era aproape gol. Erau mai mulți de-ai noștri decât călători. Toți țineau cărțile deschise și citeau. Am deschis și eu cartea cea groasă a lui Mihail Sadoveanu și am început să citesc, în picioare, rezemată de perete. În același timp, trăgeam cu ochiul la ceilalți. Prima abordare la care am asistat a fost sortită eșecului. Unul dintre băieții din grup a înmânat o carte unui bărbat la vreo cincizeci de ani care stătea pe un scaun. Acesta mai întâi nici nu a vrut să apuce cartea. Până la urmă, a primit-o dar l-a privit suspicios pe băiatul care i-a dat cartea și l-a întrebat în ce scop i-a dat-o. Acesta i-a explicat câteva cuvinte despre campania de lectură, dar omul nu a încetat să fie suspicios. A răsfoit puțin cartea, vizibil neliniștit și neconvins, după care a întins-o înapoi băiatului, spunându-i că mai bine o dă altcuiva, pentru că el nu citește cărți. Privindu-l cum iese pe ușa metroului, am rămas cu un gust amar. Oare chiar nu mai suntem capabili să credem în nimic frumos, neinteresat, curat?
Din fericire, următoarea experiență avea să-mi redea speranța. Am dăruit unei tinere cartea de Mihail Sadoveanu, iar aceasta mi-a zâmbit timid și mi-a mulțumit recunoscător. Inima îmi bătea repede și simțeam ca sunt pe cale să-mi curgă lacrimi. Am ieșit din metrou cu mândria că am făcut și eu un gest nobil, neinteresat și curat. Am ajuns acasă și am început să-i povestesc cu entuziasm mamei despre experiența trăită. Reacția ei m-a descurajat din nou. Mi-a spus că ea nu ar fi acceptat cartea pentru că s-ar fi gândit că e un scop politic la mijloc. Îmi venea să plâng de supărare. De ce oamenii de peste o anumită vârstă nu se mai pot bucura de lucrurile mici și frumoase ale vieții? De ce nu mai pot crede în bunătate și altruism? Oare cum pot fi ajutați să creadă din nou?
Partea frumoasă este că eu știu că acel gest de a dărui o carte și de a încuraja lectura chiar a fost un gest gratuit, făcut din inimă. Eu cred în altruism, fata care mi-a primit cartea crede și ea, la fel ca mulți alții asemenea nouă. Noi trebuie să transmitem mai departe această încredere, această speranță, această candoare. Poate data viitoare vom reuși să aducem un zâmbet pe fața unui om care altădată nu ar fi putut accepta un gest atât de nevinovat precum dăruirea unei cărți.
PS Am păstrat romanul lui Kafka. Acum îl citesc în metrou, pe drum spre birou iar după ce îl termin, am să-l dau mai departe. :-)
Aşa se explică bucuria stârnită în mine când am aflat de proiectul de promovare a lecturii denumit "Lecturi urbane". De curând am citit despre el pe facebook iar azi mă pot mândri că am pus şi eu umărul la evoluţia acestei campanii culturale care se află deja la a doisprezecea ediţie în Bucureşti.
Ştiam doar că pe 22 noiembrie, la ora 19, trebuie să fiu la staţia de metrou Piaţa Victoriei, pe peronul de plecare înspre Pipera. Am ajuns acolo plină de entuziasm şi emoţie. Mă întrebam dacă chiar se va aduna suficientă lume sau dacă va fi încă una dintre încercările eşuate de a mobiliza oamenii pentru un scop nobil (spre exemplu, cum au fost multe dintre flash-mob-urile organizate la noi). Din fericire, de această dată, peronul fremăta de tineri. Am observat că unii dintre ei aveau niște sacoșe mari din care scoteau cărți și le împărțeau celorlalți. M-am strecurat și eu prin mulțime și am întrebat cum pot să ajut. Un băiat brunet și foarte săritor m-a întrebat dacă vreau doar să citesc îm metrou sau dacă vreau să și promovez campania. Am răspuns că ambele. Mi-a deschis larg sacoșa cu cărți și mi-a spus să iau câte vreau. Parcă priveam într-un cufăr cu comori neprețuite. Am băgat mâna înăuntru și am prins aleator două cărți: una foarte groasă - Mihail Sadoveanu: Opere alese - și una cu coperte verzi foarte frumoase - Kafka: Procesul.
Am auzit metroul apropiindu-se de peron. Am auzit liderii de echipă dând semnalul de urcare în vagon. L-am întrebat pe unul dintre ei ce am de făcut. Mi-a spus să vin cu ei și să fiu atentă la cum procedează ei. Am urcat emoționată. Trenul era aproape gol. Erau mai mulți de-ai noștri decât călători. Toți țineau cărțile deschise și citeau. Am deschis și eu cartea cea groasă a lui Mihail Sadoveanu și am început să citesc, în picioare, rezemată de perete. În același timp, trăgeam cu ochiul la ceilalți. Prima abordare la care am asistat a fost sortită eșecului. Unul dintre băieții din grup a înmânat o carte unui bărbat la vreo cincizeci de ani care stătea pe un scaun. Acesta mai întâi nici nu a vrut să apuce cartea. Până la urmă, a primit-o dar l-a privit suspicios pe băiatul care i-a dat cartea și l-a întrebat în ce scop i-a dat-o. Acesta i-a explicat câteva cuvinte despre campania de lectură, dar omul nu a încetat să fie suspicios. A răsfoit puțin cartea, vizibil neliniștit și neconvins, după care a întins-o înapoi băiatului, spunându-i că mai bine o dă altcuiva, pentru că el nu citește cărți. Privindu-l cum iese pe ușa metroului, am rămas cu un gust amar. Oare chiar nu mai suntem capabili să credem în nimic frumos, neinteresat, curat?
Din fericire, următoarea experiență avea să-mi redea speranța. Am dăruit unei tinere cartea de Mihail Sadoveanu, iar aceasta mi-a zâmbit timid și mi-a mulțumit recunoscător. Inima îmi bătea repede și simțeam ca sunt pe cale să-mi curgă lacrimi. Am ieșit din metrou cu mândria că am făcut și eu un gest nobil, neinteresat și curat. Am ajuns acasă și am început să-i povestesc cu entuziasm mamei despre experiența trăită. Reacția ei m-a descurajat din nou. Mi-a spus că ea nu ar fi acceptat cartea pentru că s-ar fi gândit că e un scop politic la mijloc. Îmi venea să plâng de supărare. De ce oamenii de peste o anumită vârstă nu se mai pot bucura de lucrurile mici și frumoase ale vieții? De ce nu mai pot crede în bunătate și altruism? Oare cum pot fi ajutați să creadă din nou?
Partea frumoasă este că eu știu că acel gest de a dărui o carte și de a încuraja lectura chiar a fost un gest gratuit, făcut din inimă. Eu cred în altruism, fata care mi-a primit cartea crede și ea, la fel ca mulți alții asemenea nouă. Noi trebuie să transmitem mai departe această încredere, această speranță, această candoare. Poate data viitoare vom reuși să aducem un zâmbet pe fața unui om care altădată nu ar fi putut accepta un gest atât de nevinovat precum dăruirea unei cărți.
PS Am păstrat romanul lui Kafka. Acum îl citesc în metrou, pe drum spre birou iar după ce îl termin, am să-l dau mai departe. :-)
Subscribe to:
Posts (Atom)