despre decizia optima

Situatiile nu sunt simple sau complicate. Ele pot fi interpretate ca fiind simple sau complicate in functie de perceptia fiecaruia dintre noi, iar aceasta perceptie este determinata atat de natura (personalitatea) noastra, cat si de experientele care ne-au format sau de principiile de viata cu care am am fost invatati din familie sau pe care ni le-am insusit noi de-a lungul timpului.

Privite din exterior, intr-o abordare simplista de gen "alb-negru", orice situatie este simpla. Situatiile devin tot mai complicate pe masura ce te implici in nucleul lor, pe masura ce incerci sa le analizezi multiplele fatete din care sunt alcatuite si pe care putini le vad cu adevarat pentru ca prea putini incearca sa vada o situatie din alta perspectiva decat din aceea unilaterala (individuala). Cu cat incerci sa identifici diversele variabile ale problemei, cu cat incerci sa te pui in "sosetele" tututor celor implicati in acea problema, cu atat lucrurile devin mai complicate si solutiile mai greu de ales.

Si aici ajungem la acel profil uman conturat in functie de modul in care facem alegeri (maximiser versus satisficer). Sunt un maximiser. Vad mereu o problema din foarte multe unghiuri (in niciun caz nu din toate, dar din cate de multe pot, prin natura mea) si incerc sa gasesc mereu solutia optima, care sa satisfaca cat mai multe din perspectivele problemei. Imi este foarte greu sa ma decid pentru ca deseori intervin noi aspecte care se bat cap in cap. Rezolv ceva, stric altceva. Iar asta ma termina. Nu spun ca e rau sa fii asa. Dar e al naibii de chinuitor. Procesul de gandire care precede o decizie (alegere) este anevoios si epuizant. Mai mult, a lua o decizie in baza unei deliberari indelungate nu-ti garanteaza ca ai facut alegerea optima. O alegere poate fi optima intr-un anumit moment, intr-o anumita conjunctura. Nimic nu este optim la modul general. Totul este subiectiv si relativ. Suferinta resimtita de un maximiser deriva tocmai din faptul ca el si-ar dori ca acea alegere sa fie cea mai buna din toate punctele de vedere.

Pentru cineva ca mine este inca si mai complicat. Eu imi doresc sa aleg ce e mai bun pentru toti, adica in primul rand pentru ceilalti, si apoi pentru mine. Eu as fi un maximiser altruist. Adica de obicei incerc aleg optim pentru ceilalti. Dar, dupa cum spuneam, alegerea optima este doar o iluzie. Tot ce poti sa faci este sa te apropii cat mai mult posibil de acel optim, constient fiind ca nu exista o decizie optima universala, ca nu vei putea sa-i multumesti pe toti, ca nu vei putea sa-ti satisfaci toate exigentele interioare legate de acea "problema". Daca esti constient de asta, suferi mai putin pentru ca intelegi relativitatea criteriilor de alegere. Iar aceasta relativitate provine din faptul ca suntem oameni; suntem subiectivi; avem emotii; avem asteptari; avem sentimente si aspiratii... Si niciodata nu vom putea trece peste acest subiectivism, oricat am incerca noi sa o facem.

Pana la urma, tocmai aici sta frumusetea existentei noastre: totul este o necontenita surpriza; totul este influentat de ceea ce traim, de starile pe care le avem, de oamenii pe care ii cunoastem. Suntem intr-o perpetua schimbare, desi nu realizam asta decat foarte rar. Prin urmare, deciziile noastre sunt si ele intr-o continua evolutie. Nimic nu e valabil la modul general in ceea ce ne priveste. Suntem oameni, iar asta ne spulbera orice sansa de a gasi vreodata solutia optima in problemele cu care ne confruntam. Ceea ce trebuie sa alegem insa, de fiecare data, este ceea ce ne reprezinta cat mai bine, in esenta noastra. Chiar si daca acea alegere este petru "aici, acum". Tot ce putem face este sa decidem in conformitate cu glasul nostru interior. Iar aceea este decizia optima umana pe care o putem lua. Singura decizie corecta, ca oameni.

colecţionez breşe în haosul lumii

Cu toţii avem nevoie să găsim o breşă în haosul care ne înconjoară. O nevoie disperată, ba chiar organică şi vitală, aş spune.

Viaţa ni se aşterne în faţa ochilor ca un puzzle compus din 10.000 de piese împrăştiate haotic înaintea noastră. Iubim emoţia pe care ne-o provoacă dificultatea de a pune piesele cap la cap. Cu cât procesul este mai anevoios, cu atât suntem mai intrigaţi şi mai motivaţi. Totuşi, cât de fericiţi şi eliberaţi ne simţim după ce, la capătul unor ceasuri frustrante, dăm peste două piese - numai două piese - care se potrivesc?

În realitate, viaţa este mult mai complicată decât un puzzle de 10.000 de piese. Piesele care ne sunt aruncate în cale nu sunt menite să se potrivească decât în mod excepţional. Toată viaţa ne-o petrecem încercând să punem cap la cap aceste piese, frământându-ne să găsim un loc care să ni se potrivească, un mediu căruia să simţim că aparţinem, un om lângă care să simţim că totul capătă un sens. Ceea ce facem, de fapt, este să ducem o luptă încrâncenată pentru a îmblânzi haosul în care ne trezim în fiecare dimineaţă. Căutăm un ecou, un feedback, un sentiment dăruit şi întors către noi, o sincronizare intimă cu natura, cu omul, cu universul.

Am căutat mereu aceste momente rare în care vibrăm odată cu aerul din jurul nostru, acea persoană lângă care să-mi lipesc pieptul şi să aud cum inimile noastre se suprapun chiar şi pentru o fărâmă de clipă.

Colecţionez breşe în haosul lumii. Vânez frânturi de ordine cu aceeaşi frenezie cu care ador dezordinea în care am deschis ochii şi-n care am să-i închid. Mă încarc de emoţia colectivă la concerte, în cinematografe, în librării, în parcuri, acolo unde sunetele, imaginile, culorile şi parfumurile se revarsă în mod egal peste toţi iar sângele ne aleargă prin vene cu aceeaşi pasiune nestăvilită, măcar pentru o fracţiune de timp în care un mugur de sens explodează în sânul oceanului de haos.