So guys, I'm so overexcited! Abia m-am intors de la un concert senzational sustinut de o trupa de care nu stiam absolut nimic pana la ... pana la concert :)) Bine, stiam ca vor canta rock si mai aflasem ca sunt din Africa de Sud, dar cam atat.
Concertul a avut loc in clubul Silver Church (excelenta acustica si ambianta, vi-l recomand cu caldura) si a facut sala sa vibreze a indie-rock si punk-rock pana am dat cu totii in clocot (eh, nu chiar, ca la toate concertele, sunt unii/unele care vin doar sa faca figuratie. nu fredoneaza, nu se misca, nu aplauda, nu tipa, nu sar... sunt atat de inerti incat ma intreb ce cauta acolo; asa am patit ultima oara la concertul lui Yann Tiersen, de unde poti pleca oricum, numai nu "neutru"; ei bine, se pare ca unii pot; mare pacat). Dar, n-am sa va vorbesc despre spargatorii de gasca ci despre sutele de chipuri extaziate, cu zambetul pierdut intiparit pe fata si ochii inchisi, transfigurati de placere.
Pentru ca da, acum nu ma mai retine nimic sa ma avant in mijlocul multimii si sa gust senzatia chiar acolo unde fierbe cel mai tare. Am fost la un metru de scena. Imi batea basul in piept de-mi zgaltaia tot corpul. Vocea solistului a fost absolut deosebita (tonalitate, timbru si capacitate vocala - nota 10) iar instrumentatia de exceptie. Spre sfarsit cei din jurul meu erau pur si simplu transpusi (bine, in afara de demoazelele moarte din stanga mea care nu vroiau cu niciun chip sa plece, desi verificau ceasul cu asiduitate). Ne miscam tot mai frenetic, tipam, aplaudam cu mainile deasupra capului, ne loveam unii de altii (dar cui ii pasa?). Au fost momente de deliciu suprem pentru care sunt nespus de recunoscatoare. Am fost cu zambetul pana la urechi, am tresaltat, am plans, am dansat, am visat si m-am pierdut in muzica celor patru baieti de la The Parlotones.
Iar ca o marturisire cu totul personala, cu ocazia asta mi s-a confirmat ca sunt fascinata de basisti. Poate pentru ca sunt in con de umbra si nu se bucura de adulatia publicului precum ceilalti chitaristi, poate pentru ca sunt mai interiorizati (desi inauntrul lor fierb) dar cu siguranta pentru ca ceea ce ma misca cel mai mult la un concert de rock este vibratia - ritmul - cadenta. Iar basistul si bateristul au rolul de a-ti scoate inima din piept (nu-i asa ca-i minunat sentimentul?). Surpriza si mai mare a fost cand tipul de la chitara bass (care a propos, avea cele mai faine brate tatuate pe care le-am vazut vreodata) a lasat chitara din mana si a inceput sa cante la clape (pianul fiind instrumentul care ma topeste efectiv) si vai, suna atat de duios. Alternanta intre linii melodice calme de pian si rabufniri incordate de chitare si tobe a fost extazul meu muzical complet. Ce iubesc cel mai mult este cand o trupa te face sa treci prin rai si prin iad in rastimp de cateva clipe. Pot spune ca o astfel de muzica iti da sansa sa traiesti unele dintre cele mai intense senzatii pe care le poti gusta in viata asta.
Ce sa mai spun? Nu mai am cuvinte. Trupul inca imi vibreaza de parca ar fi alcatuit din zeci de corzi de chitara bass peste care basistul isi trece incordat varfurile degetelor.
Mai bine va arat direct despre ce e vorba si va doresc sa traiti concerte cel putin la fel de vii ca cele sustinute de sud-africanii de la The Parlotones. Enjoy!
Pentru romantici si indragostiti, doua dintre piesele care mi-au ramas in suflet:
The Parlotones - I'll be there
The Parlotones - Baby, be mine
iar daca vreti sa ascultati o mostra de vibratie paradisiaca, gustati de aici:
The Parlotones - Overexposed
Ah, what a delight!
Thursday 28 January 2010
Wednesday 27 January 2010
dragostea are gust de zahar ars
Am ochii inchisi dar in fata mi se deruleaza rauri intregi de culori. Totul se invarte cu mine atat de ametitor incat imi vine sa lesin. Imi bate inima sa-mi sara din piept dar eu ma avant mai departe in acest dans halucinant, fara sa ma tem ca ma voi pierde de mine.
Te desprinzi brusc de mine. Atat de brusc incat ma izbesc cu tampla de dorul de tine (pentru ca da, deja mi-e dor de tine). Din tampla ranita cresc lacramioare si flori de nu-ma-uita. Deschid ochii. Privirea ta este inca ravasita si arzatoare.
Iti spun: "Stai, nu te opri, mai saruta-ma o data. Vreau sa-ti spun ce ti-am spus la primul nostru sarut."
Ma privesti cu irisul transformat de dragoste. Ochii tai negri scanteietori bat in rosu sangeriu. Ma prinzi de mijloc si ma tragi spre tine atat de puternic incat coastele mele se impletesc cu ale tale si se strang in brate cu o sete nestavilita.
Imi furi pamantul de sub picioare si ultima urma de ratiune din simtire. Sarutul tau este vapaie, sarutul tau este furtuna. Ma scurg printre degetele tale, parjolita pe gura, pe gat, pe obraji, pe pleoape si peste tot in urma sarutului tau incins. Inainte sa ma inec complet in flacarile tale, ma smulg din sarutul tau, imi lipesc buzele de urechea ta stanga si iti soptesc emotionat: "Buzele tale au gust de zahar ars."
Imi iei capul in palme, ma privesti cu ochii tai frumosi si imi zambesti fastacit, ca prima data. Buzele tale rosii se arcuiesc frumos si imi spun: "Mai tii minte ce ti-am zis atunci, la primul nostru sarut? Dar nu, mai bine sa incepem cu inceputul." Ma strangi la pieptul tau frematator si-ncepi: "Era cea mai crunta iarna din viata mea si mergeam prin zapada pana la genunchi. Ningea cu ace de gheata. - Ridic privirea spre norii cenusii si printre miile de turturi care imi strapung obrajii vad o rochita alba care se avanta spre pamant odata cu ninsoarea inghetata. Esti atat de usoara incat te ia vantul. Alerg dupa tine si te prind in brate. Trupul iti este complet albit de zapada iar printre bucle ti se ascund flori de gheata. Ai ochii inchisi si pieptul nemiscat. - E ciudat cum nu mi-am pus nicio o intrebare despre cum ai cazut din cer sau despre lumea din care vii. Tot ce stiam era ca erai in bratele mele si ca viata avea sens tocmai pentru ca tu erai acolo. - Dau usor la o parte stratul fin de zapada de pe buzele tale si te sarut cum n-am mai sarutat niciodata. La inceput ma trec fiori de gheata pe sira spinarii - atat de rece erai - dar in scurt timp te incalzesc cu respiratia mea si inima incepe sa-ti tresalte. Deschizi usor ochii si ma privesti pierduta. Ochii tai sunt reci ca luna si aprigi ca focul. Iti curbezi buzele intr-un zambet cu gropite si imi spui: "Buzele tale au gust de zahar ars." Eu iti mangai pistruii de pe pometi si iti spun fastacit: "Buzele tale au gust de zapada topita."
Ma desprinzi de tine usor, ma privesti cu ochii in lacrimi si rostesti in acelasi timp cu mine:
"Te iubesc!"
.................................................................................
Au trecut multi ani de atunci. Stie ca-mi place sa ascult povestea noastra de la inceput, mereu si mereu, iar el mi-o spune de fiecare data, la fel de emotionat ca atunci cand ne-am sarutat pentru prima oara.
Iar buzele lui inca au gust de zahar ars. Iar buzele mele inca se topesc in saruturile lui.
Te desprinzi brusc de mine. Atat de brusc incat ma izbesc cu tampla de dorul de tine (pentru ca da, deja mi-e dor de tine). Din tampla ranita cresc lacramioare si flori de nu-ma-uita. Deschid ochii. Privirea ta este inca ravasita si arzatoare.
Iti spun: "Stai, nu te opri, mai saruta-ma o data. Vreau sa-ti spun ce ti-am spus la primul nostru sarut."
Ma privesti cu irisul transformat de dragoste. Ochii tai negri scanteietori bat in rosu sangeriu. Ma prinzi de mijloc si ma tragi spre tine atat de puternic incat coastele mele se impletesc cu ale tale si se strang in brate cu o sete nestavilita.
Imi furi pamantul de sub picioare si ultima urma de ratiune din simtire. Sarutul tau este vapaie, sarutul tau este furtuna. Ma scurg printre degetele tale, parjolita pe gura, pe gat, pe obraji, pe pleoape si peste tot in urma sarutului tau incins. Inainte sa ma inec complet in flacarile tale, ma smulg din sarutul tau, imi lipesc buzele de urechea ta stanga si iti soptesc emotionat: "Buzele tale au gust de zahar ars."
Imi iei capul in palme, ma privesti cu ochii tai frumosi si imi zambesti fastacit, ca prima data. Buzele tale rosii se arcuiesc frumos si imi spun: "Mai tii minte ce ti-am zis atunci, la primul nostru sarut? Dar nu, mai bine sa incepem cu inceputul." Ma strangi la pieptul tau frematator si-ncepi: "Era cea mai crunta iarna din viata mea si mergeam prin zapada pana la genunchi. Ningea cu ace de gheata. - Ridic privirea spre norii cenusii si printre miile de turturi care imi strapung obrajii vad o rochita alba care se avanta spre pamant odata cu ninsoarea inghetata. Esti atat de usoara incat te ia vantul. Alerg dupa tine si te prind in brate. Trupul iti este complet albit de zapada iar printre bucle ti se ascund flori de gheata. Ai ochii inchisi si pieptul nemiscat. - E ciudat cum nu mi-am pus nicio o intrebare despre cum ai cazut din cer sau despre lumea din care vii. Tot ce stiam era ca erai in bratele mele si ca viata avea sens tocmai pentru ca tu erai acolo. - Dau usor la o parte stratul fin de zapada de pe buzele tale si te sarut cum n-am mai sarutat niciodata. La inceput ma trec fiori de gheata pe sira spinarii - atat de rece erai - dar in scurt timp te incalzesc cu respiratia mea si inima incepe sa-ti tresalte. Deschizi usor ochii si ma privesti pierduta. Ochii tai sunt reci ca luna si aprigi ca focul. Iti curbezi buzele intr-un zambet cu gropite si imi spui: "Buzele tale au gust de zahar ars." Eu iti mangai pistruii de pe pometi si iti spun fastacit: "Buzele tale au gust de zapada topita."
Ma desprinzi de tine usor, ma privesti cu ochii in lacrimi si rostesti in acelasi timp cu mine:
"Te iubesc!"
.................................................................................
Au trecut multi ani de atunci. Stie ca-mi place sa ascult povestea noastra de la inceput, mereu si mereu, iar el mi-o spune de fiecare data, la fel de emotionat ca atunci cand ne-am sarutat pentru prima oara.
Iar buzele lui inca au gust de zahar ars. Iar buzele mele inca se topesc in saruturile lui.
Monday 25 January 2010
Invelita in nori si strivita de pamant
Traiesc cu fruntea invelita in nori si gleznele strivite de pamant. Sunt atat de lunga incat extremele mele au capatat personalitati distincte. In timp ce buclele imi zboara visatoare printre albastru rece si galben de stele, talpile sunt puternic ancorate in freamatul zguduitor si arzator al concretului.
Dragele mele margini sunt atat de rupte una de alta incat ca sa poata comunica intre ele, fruntea trimite lacrimile sa curga la vale, peste colinele trupului meu, ca sa intrebe gleznele daca sunt fericite iar acestea, cuprinse de emotie, dau nastere unui fior calator care urca deal cu deal, pana sus de tot. De la o vreme insa nimeni nu mai primeste vesti si este jale si in cer si pe pamant.
Undeva la jumatatea distantelor intre cele doua lumi, atarna suspendate palmele mele. Sunt cele mai iscusite palme din lume : stiu sa cante la pian, stiu sa picteze gradini parfumate, stiu sa rosteasca cuvinte frumoase si mai presus de orice, stiu sa iubeasca. Totusi, ele sunt cele mai nefericite palme din lume. Nu ajung nici pana jos, sa-si lipeasca tamplele de pamant si sa vibreze de viata, precum gleznele, si nici pana sus, sa-si cufunde genele in praful de aur al noptilor si sa danseze cu zanele universului, precum fruntea.
Da, palmele mele sunt condamnate sa duca o jumatate de viata. Palmele mele sunt condamnate sa traiasca cu bataile inimii infranate si cu atingeri monocrome. Numai cand o lacrima mesagera sau un fior calator trec prin dreptul lor, palmele mele se dezmortesc si palpita din nou.
Palmele mele au obosit sa tanjeasca in fiecare zi dupa melancolia sentimentala a norilor si dupa frenezia incordata a pamantului. Palmele mele si-au smuls dorul din piept si insingurarea din venele adormite si au impletit din ele un cos de sperante. In fiecare zi au cules cu grija lacrimile fruntii si fiorii gleznelor si le-au asezat cu dragoste in cosul de sperante. Palmele mele vor sa invete de la lacrimi sa curga nestavilit si de la fiori sa tremure emotionat.
Palmele mele invata in fiecare zi.
Palmele mele s-au dezghetat. Palmele mele au cunoscut explozia de culori si sunete. Se uita uimite una la cealalta si isi dau seama ca acum se vad pentru prima data cu adevarat. Erau acolo, impreuna, dintotdeauna, si totusi s-au simtit mereu singure.
Palmele mele au invatat. Elibereaza lacrimile si fiorii din cos si se avanta impetuos una catre cealalta. Se strang in brate, se infioara si se cutremura pana la lacrimi.
Palmele mele au aripi si curaj.
Palmele mele se tin de mana si calatoresc in fiecare zi. Acum se inalta energic spre cer, acum se prabusesc navalnic spre pamant. Palmele mele imi mangaie fruntea si imi saruta gleznele.
Palmele mele sunt indragostite.
Palmele mele sunt vii.
Traiesc cu fruntea invelita in nori, cu gleznele strivite de pamant si cu palmele pierdute in jocul nebun al dragostei.
Dragele mele margini sunt atat de rupte una de alta incat ca sa poata comunica intre ele, fruntea trimite lacrimile sa curga la vale, peste colinele trupului meu, ca sa intrebe gleznele daca sunt fericite iar acestea, cuprinse de emotie, dau nastere unui fior calator care urca deal cu deal, pana sus de tot. De la o vreme insa nimeni nu mai primeste vesti si este jale si in cer si pe pamant.
Undeva la jumatatea distantelor intre cele doua lumi, atarna suspendate palmele mele. Sunt cele mai iscusite palme din lume : stiu sa cante la pian, stiu sa picteze gradini parfumate, stiu sa rosteasca cuvinte frumoase si mai presus de orice, stiu sa iubeasca. Totusi, ele sunt cele mai nefericite palme din lume. Nu ajung nici pana jos, sa-si lipeasca tamplele de pamant si sa vibreze de viata, precum gleznele, si nici pana sus, sa-si cufunde genele in praful de aur al noptilor si sa danseze cu zanele universului, precum fruntea.
Da, palmele mele sunt condamnate sa duca o jumatate de viata. Palmele mele sunt condamnate sa traiasca cu bataile inimii infranate si cu atingeri monocrome. Numai cand o lacrima mesagera sau un fior calator trec prin dreptul lor, palmele mele se dezmortesc si palpita din nou.
Palmele mele au obosit sa tanjeasca in fiecare zi dupa melancolia sentimentala a norilor si dupa frenezia incordata a pamantului. Palmele mele si-au smuls dorul din piept si insingurarea din venele adormite si au impletit din ele un cos de sperante. In fiecare zi au cules cu grija lacrimile fruntii si fiorii gleznelor si le-au asezat cu dragoste in cosul de sperante. Palmele mele vor sa invete de la lacrimi sa curga nestavilit si de la fiori sa tremure emotionat.
Palmele mele invata in fiecare zi.
Palmele mele s-au dezghetat. Palmele mele au cunoscut explozia de culori si sunete. Se uita uimite una la cealalta si isi dau seama ca acum se vad pentru prima data cu adevarat. Erau acolo, impreuna, dintotdeauna, si totusi s-au simtit mereu singure.
Palmele mele au invatat. Elibereaza lacrimile si fiorii din cos si se avanta impetuos una catre cealalta. Se strang in brate, se infioara si se cutremura pana la lacrimi.
Palmele mele au aripi si curaj.
Palmele mele se tin de mana si calatoresc in fiecare zi. Acum se inalta energic spre cer, acum se prabusesc navalnic spre pamant. Palmele mele imi mangaie fruntea si imi saruta gleznele.
Palmele mele sunt indragostite.
Palmele mele sunt vii.
Traiesc cu fruntea invelita in nori, cu gleznele strivite de pamant si cu palmele pierdute in jocul nebun al dragostei.
Saturday 23 January 2010
Monday 18 January 2010
Saturday 16 January 2010
Unconditional gift
“The value of a man resides in what he gives and not in what he is capable of receiving.” (Einstein)
Saturday 9 January 2010
The wisdom of life
"It's not about brains, it's not about the accumulation of knowledge, it's about being decent."
"It's more blessing to give than to receive because by giving, you receive."
"The change has to be in the heart."
"We have to learn to love something deeply!"
Wednesday 6 January 2010
We are MEN, not MACHINES!
WE ARE HUMAN BEINGS, GOD DAMN IT! OUR LIFE HAS VALUE!
WE HAVE THE POWER TO CREATE HAPPINESS!
WE HAVE THE POWER TO MAKE LIFE FREE AND BEAUTIFUL!
WE HAVE THE POWER TO MAKE THIS LIFE A WONDERFUL ADVENTURE!
1. Set ourselves free!
2. Believe in humanity!
3. Stand up for something pure and something right!
4. Start a revolution inside ourselves!
5. Breathe life!
Sunday 3 January 2010
Cum m-am inecat ca sa gasesc viata
Stiu, ar trebui sa dorm la ora asta dar se pare ca somnul nu se mai lipeste de mine. Asa ca voi face exact ce nu trebuie sa fac. Avea dreptate mama: fiecare pasare pe limba ei piere.
Tocmai m-am recuperat dupa o pseudo-intalnire cu moartea in timpul unor scufundari in Marea Egee (asta dupa ce ani de zile am visat sa fac asta, how ironic is that?). Nimic deosebit: pacatosul ala de tub de oxigen s-a trezit sa faca figuri tocmai cand ma aflam la adancimea maxima admisa. Eh, nu e cazul sa exagerez cu lamentarile. Am scapat basma-curata. Sa zic merci. Asa, deci, dupa toata tarasenia asta, doctorii mi-au spus raspicat ca am nevoie de odihna si liniste pe termen nelimitat pentru ca, vezi-Doamne, as suferi de tulburare de stres post-trumatic (cine-o mai fi inventat si termenul asta?). Toate bune si frumoase numai ca nu pot sa dorm si m-am saturat sa zac cu ochii pe tavan asteptand sa mi se intample ceva, macar un nenorocit de vis.
Asa ca le dau naibii de sfaturi medicale sau prietenesti sau ce-or mai fi ele si fac ceea ce stiu sa fac dintotdeauna. Singurul lucru la care ma pricep cu adevarat: alerg pana pe muchia stancii si sar in apa intunecata care se intinde pana la orizont. Nu vreau decat sa ma simt invaluita in mare si sa inot pana o sa pot dormi din nou. Goala, scufundata in albastru, in inima apelor, e singurul loc unde ma simt acasa. Ah, primeste-ma in tine!
Contactul cu apa marii imi zguduie toata fiinta prin cel mai curat si intens sentiment trait vreodata. Pret de cateva zeci de secunde raman sub apa, nemiscata, cu ochii inchisi, cu respiratia taiata: ascult inima marii si ea o asculta pe a mea. Ne miram, ca la fiecare intalnire, de cat de perfect ni se sincronizeaza bataile inimii. Stim amandoua ca apartinem una alteia desi ne-am promis sa nu ne spunem cuvinte. Cuvintele sunt facute sa zboare in aer. Pentru adancurile fermecate ale marii este nevoie de alte cai de comunicare.
Ceva asemanator cu textura unei meduze imi atinge glezna stanga. Dintr-un gest reflex, incep sa dau din picioare ca sa ajung la suprafata. Scot capul din apa si inspir cu putere aerul noptii. Cata liniste doar pentru mine! Zambesc fericita si imi intind trupul pentru a incepe o miscare de bras. Raman consternata: picioarele nu mai asculta. Se misca haotic si spasmodic, asa cum se misca picioarele celor care nu stiu sa inoate. Reusesc sa-mi mentin pozitia la suprafata apei presand apa cu palmele si incercand sa avansez catre mal dar la scurt timp nici bratele nu mai asculta de mine. Acum bat apa exact ca un incepator care se teme ca se va ineca. Nimic din corpul meu nu mai vrea sa execute ceea ce stie atat de bine. E ca si cum am uitat tot ce stiam si acum simt pentru prima data acea frica terifianta de mare. Cum mi se poate intampla mie asa ceva? Nu apuc sa ma chinui prea mult prea mult ca sunt inghitita de apa. Alunec incet spre fundul marii si nu pot sa fac absolut nimic sa ma salvez. Incep sa ma zbat din toate incheieturile dar asta nu face decat sa-mi consume energia si sa-mi grabeasca sfarsitul. Intr-o strafulgerare de clipa realizez consternata: Acum am sa mor. Incetez sa ma mai zbat. Pana la urma, macar mor acasa, nu in bratele vreunui strain sau intr-un pat trist. Da, macar mor acasa, in bratele singurei fiinte cu care am vibrat vreodata la unison: marea. Imi las trupul moale sa cada usor pe nisipul sarutat de ape.
---------------------------------------------------------------------------------
Deschid brusc ochii si incerc sa inspir adanc oxigen dar tot ce-mi intra in plamani este apa sarata. Si totusi... Traiesc? Sunt intinsa pe spate pe fundul marii. Trebuie ca s-a facut dimineata pentru ca vad clar apa de un albastru straveziu si deasupra ei, in zbor, pescarusi galagiosi. Deschid ochii mai larg si raman consternata: pot vedea toata lumea de la suprafata: coasta stancoasa, poteca inverzita, intrarea in oras, casa unde locuiesc cu familia mea si... pe mine, stand in pat si urandu-mi viata. Ma vad pe mine cum astept sa plece mama din camera ca sa-mi bag capul in perna si sa plang infundat pentru ca nu mai pot face ceea ce iubesc mai mult pe lumea asta – sa ma scufund in inima marii si sa-i explorez misterele. Da, plang si ma urasc ca nu am curajul sa ma duc si sa ma arunc de pe stanca si sa mor acolo, cu marea de gat, asa cum ar fi firesc sa se intample.
Nu mai stiu ce sa cred. Traiesc in doua planuri sau nu mai traiesc deloc? Unde sunt moarta si unde sunt vie? Mai sunt vie? Imi mut privirea spre fundul marii si raman cu totul incremenita de ceea ce vad: tot fundul auriu al marii, cat vezi cu ochii, este acoperit de mii si mii de trupuri goale asezate pe spate. Toti acesti oameni, toti acesti zburatori ai marilor, au ajuns aici la fel ca mine: incercand cu tot dinadinsul sa-si traiasca vietile ascultandu-si inima dar alegand sa faca asta mult prea tarziu, cand deja nu mai stiau sa vorbeasca limbajul propriei inimi.
Cineva trebuie sa ne invete din nou sa dam din picioare ordonat. Poate de fapt nimic nu este pierdut. Poate e mai bine aici, prizonieri pe fundul marii, incercand sa gasim o cale de a invata din nou sa inotam sub apa, cu plamanii inecati, decat prinsi in absurditatea propriilor neputinte din viata de la suprafata.
Ma simt relaxata si eliberata. Pot ramane aici pentru totdeauna. Pot sa vad in fiecare dimineata cum straluceste soarele prin panza de lichid translucid care se asterne protector deasupra mea. Pot sa adorm in fiecare seara cu melodia valurilor in ureche. Pot sa visez sirene si delfini. Pot sa respir albastru pana devin cu totul albastra, pana devin cu totul parte din apa, din nisip, din alge. Inchid ochii si zambesc larg. Ceva ma prinde de mana stanga si imi strange usor degetele. Deschid ochii si privesc spre stanga mea: baiatul cu ochi negri imi zambeste frumos si toata marea se umple de flori albastre si de stele cazatoare. Se ridica usor de pe fundul marii, ma ia in brate si ma urca spre suprafata. El inca stie sa inoate. Vai, cat de mladios i se misca trupul. Sunt atat de fascinata de unduirile lui incat aproape ca pierd momentul. Exact inainte sa ma scoata la suprafata, ii iau capul in palme si ii spun: Vreau sa raman aici cu tine. Ochii lui frumosi se deschid larg de uimire si lacrimi turcoaz i se preling pe obraji. Ii mangai parul negru cu reflexe albastrui si il las sa ma sarute prelung si apasat in timp ce ma coboara la loc pe fundul marii, pierzandu-ne printre fluturi albastri si trupurile indragostitilor imbratisati cu incrancenare. Viata... Aici era viata!
Tocmai m-am recuperat dupa o pseudo-intalnire cu moartea in timpul unor scufundari in Marea Egee (asta dupa ce ani de zile am visat sa fac asta, how ironic is that?). Nimic deosebit: pacatosul ala de tub de oxigen s-a trezit sa faca figuri tocmai cand ma aflam la adancimea maxima admisa. Eh, nu e cazul sa exagerez cu lamentarile. Am scapat basma-curata. Sa zic merci. Asa, deci, dupa toata tarasenia asta, doctorii mi-au spus raspicat ca am nevoie de odihna si liniste pe termen nelimitat pentru ca, vezi-Doamne, as suferi de tulburare de stres post-trumatic (cine-o mai fi inventat si termenul asta?). Toate bune si frumoase numai ca nu pot sa dorm si m-am saturat sa zac cu ochii pe tavan asteptand sa mi se intample ceva, macar un nenorocit de vis.
Asa ca le dau naibii de sfaturi medicale sau prietenesti sau ce-or mai fi ele si fac ceea ce stiu sa fac dintotdeauna. Singurul lucru la care ma pricep cu adevarat: alerg pana pe muchia stancii si sar in apa intunecata care se intinde pana la orizont. Nu vreau decat sa ma simt invaluita in mare si sa inot pana o sa pot dormi din nou. Goala, scufundata in albastru, in inima apelor, e singurul loc unde ma simt acasa. Ah, primeste-ma in tine!
Contactul cu apa marii imi zguduie toata fiinta prin cel mai curat si intens sentiment trait vreodata. Pret de cateva zeci de secunde raman sub apa, nemiscata, cu ochii inchisi, cu respiratia taiata: ascult inima marii si ea o asculta pe a mea. Ne miram, ca la fiecare intalnire, de cat de perfect ni se sincronizeaza bataile inimii. Stim amandoua ca apartinem una alteia desi ne-am promis sa nu ne spunem cuvinte. Cuvintele sunt facute sa zboare in aer. Pentru adancurile fermecate ale marii este nevoie de alte cai de comunicare.
Ceva asemanator cu textura unei meduze imi atinge glezna stanga. Dintr-un gest reflex, incep sa dau din picioare ca sa ajung la suprafata. Scot capul din apa si inspir cu putere aerul noptii. Cata liniste doar pentru mine! Zambesc fericita si imi intind trupul pentru a incepe o miscare de bras. Raman consternata: picioarele nu mai asculta. Se misca haotic si spasmodic, asa cum se misca picioarele celor care nu stiu sa inoate. Reusesc sa-mi mentin pozitia la suprafata apei presand apa cu palmele si incercand sa avansez catre mal dar la scurt timp nici bratele nu mai asculta de mine. Acum bat apa exact ca un incepator care se teme ca se va ineca. Nimic din corpul meu nu mai vrea sa execute ceea ce stie atat de bine. E ca si cum am uitat tot ce stiam si acum simt pentru prima data acea frica terifianta de mare. Cum mi se poate intampla mie asa ceva? Nu apuc sa ma chinui prea mult prea mult ca sunt inghitita de apa. Alunec incet spre fundul marii si nu pot sa fac absolut nimic sa ma salvez. Incep sa ma zbat din toate incheieturile dar asta nu face decat sa-mi consume energia si sa-mi grabeasca sfarsitul. Intr-o strafulgerare de clipa realizez consternata: Acum am sa mor. Incetez sa ma mai zbat. Pana la urma, macar mor acasa, nu in bratele vreunui strain sau intr-un pat trist. Da, macar mor acasa, in bratele singurei fiinte cu care am vibrat vreodata la unison: marea. Imi las trupul moale sa cada usor pe nisipul sarutat de ape.
---------------------------------------------------------------------------------
Deschid brusc ochii si incerc sa inspir adanc oxigen dar tot ce-mi intra in plamani este apa sarata. Si totusi... Traiesc? Sunt intinsa pe spate pe fundul marii. Trebuie ca s-a facut dimineata pentru ca vad clar apa de un albastru straveziu si deasupra ei, in zbor, pescarusi galagiosi. Deschid ochii mai larg si raman consternata: pot vedea toata lumea de la suprafata: coasta stancoasa, poteca inverzita, intrarea in oras, casa unde locuiesc cu familia mea si... pe mine, stand in pat si urandu-mi viata. Ma vad pe mine cum astept sa plece mama din camera ca sa-mi bag capul in perna si sa plang infundat pentru ca nu mai pot face ceea ce iubesc mai mult pe lumea asta – sa ma scufund in inima marii si sa-i explorez misterele. Da, plang si ma urasc ca nu am curajul sa ma duc si sa ma arunc de pe stanca si sa mor acolo, cu marea de gat, asa cum ar fi firesc sa se intample.
Nu mai stiu ce sa cred. Traiesc in doua planuri sau nu mai traiesc deloc? Unde sunt moarta si unde sunt vie? Mai sunt vie? Imi mut privirea spre fundul marii si raman cu totul incremenita de ceea ce vad: tot fundul auriu al marii, cat vezi cu ochii, este acoperit de mii si mii de trupuri goale asezate pe spate. Toti acesti oameni, toti acesti zburatori ai marilor, au ajuns aici la fel ca mine: incercand cu tot dinadinsul sa-si traiasca vietile ascultandu-si inima dar alegand sa faca asta mult prea tarziu, cand deja nu mai stiau sa vorbeasca limbajul propriei inimi.
Cineva trebuie sa ne invete din nou sa dam din picioare ordonat. Poate de fapt nimic nu este pierdut. Poate e mai bine aici, prizonieri pe fundul marii, incercand sa gasim o cale de a invata din nou sa inotam sub apa, cu plamanii inecati, decat prinsi in absurditatea propriilor neputinte din viata de la suprafata.
Ma simt relaxata si eliberata. Pot ramane aici pentru totdeauna. Pot sa vad in fiecare dimineata cum straluceste soarele prin panza de lichid translucid care se asterne protector deasupra mea. Pot sa adorm in fiecare seara cu melodia valurilor in ureche. Pot sa visez sirene si delfini. Pot sa respir albastru pana devin cu totul albastra, pana devin cu totul parte din apa, din nisip, din alge. Inchid ochii si zambesc larg. Ceva ma prinde de mana stanga si imi strange usor degetele. Deschid ochii si privesc spre stanga mea: baiatul cu ochi negri imi zambeste frumos si toata marea se umple de flori albastre si de stele cazatoare. Se ridica usor de pe fundul marii, ma ia in brate si ma urca spre suprafata. El inca stie sa inoate. Vai, cat de mladios i se misca trupul. Sunt atat de fascinata de unduirile lui incat aproape ca pierd momentul. Exact inainte sa ma scoata la suprafata, ii iau capul in palme si ii spun: Vreau sa raman aici cu tine. Ochii lui frumosi se deschid larg de uimire si lacrimi turcoaz i se preling pe obraji. Ii mangai parul negru cu reflexe albastrui si il las sa ma sarute prelung si apasat in timp ce ma coboara la loc pe fundul marii, pierzandu-ne printre fluturi albastri si trupurile indragostitilor imbratisati cu incrancenare. Viata... Aici era viata!
Subscribe to:
Posts (Atom)