The Dot and the Line: A Romance in Lower Mathematics

I want to share with you something that I discovered today and that impressed me a lot. "The Dot and the Line: A Romance in Lower Mathematics" is an animated short film directed and produced by the legendary Chuck Jones - who directed, among others, the cartoons starring Bugs Bunny, Daffy Duck, Road Runner, Silvester etc. The 10 minute film tells a universal love story depicted in a very original way. The girl and the boy, the classical romantic characters, are replaced here with a (red) dot and a (blue) line.

The line, a rigid but affectionate character, falls in love with the spontaneous and exhilarating dot. The latter, however, finds the line to be boring and conventional and directs her attention towards a wild squiggle. The line, feeling motivated to do anything in his powers to win the dot's heart, overcomes his own limitations and, at the end of a painfully struggling period of time, learns how to bend and turn himself himself into an infinite number of geometric shapes. Now he is able to become whatever the dot dreams of, achieving an extreme level of complexity that draws the dot's attention. The dot finally understands that the squiggle's flexibility doesn't come from its open-mindedness and imagination, but from a mere chaotic behaviour, whereas, the various shapes of the line are a product of a voluntary act of creation and love. Ultimately, the dot falls in love with the romantic tender line and, we hope, they live happily ever-after.

This beautiful love story raised me one more time the following dilemma:
Is love dependent of the loved object, or is it something dependent only of the person who experiences love?

Put in other words: is true love dependent of the behaviour of the loved one? I mean, is it really love when I say: "I love him because he's so good to me", or is it love only when I say: "I don't know why I love him. I love him because I can't help not loving him, even if the feelings are not reciprocated."?

I haven't decided yet on this matter but I tend to believe in the second version. Anyway, I think this is something worth pondering over.

I leave you with the animated film that inspired this article. I hope this will bring a smile on your face. :-)

in asteptarea acelor degete

Vreti sa stiti ce inseamna dragostea adevarata?

Sa fii o coarda de chitara,
sa tanjesti sa fii atinsa ca sa scoti cele mai divine sunete posibile,
toata lumea sa-si doreasca sa te dezmierde,
sa te framante, sa te zguduie,
si totusi,
tu sa nu vibrezi
sa nu nasti note muzicale duioase
sa nu poti rezona
decat la atingerile unor singure degete.

Sa preferi sa iti moara in tine acordurile
decat sa cante altcineva din tine.

Sa preferi sa astepti prafuita, intr-un con de umbra,
sa rabzi
sa induri
sa tanjesti
sa chemi
acele degete, singurele,
care pot naste in tine,
din tine,
extazul muzical suprem.

Cum ajung la mine?

Bun. Hai să trecem direct la cea mai grea întrebare pe care mi-am pus-o vreodata: "Cine sunt eu?" (cu toate variaţiunile de rigoare: "ce vreau eu? unde merg eu? ce mă face fericită? care este sensul meu?"). Recunosc, e posibil să fie o chestiune de angoasă personală transformată în timp într-o reală obsesie (pentru ca nu văd mulţi oameni in jurul meu zbătându-se atât de mult ca peştele pe uscat, cum fac eu de ani şi ani de zile, luptând împotriva curentului, când aş putea să-mi canalizez eforturile pentru a mă îndrepta către unde îmi este locul).

Pe plan personal, am ştiut mereu ce vreau şi ce mă împlineşte. Nu am avut niciodata vreo urmă de îndoială în privinţa asta. Am căutat dragostea curată, cu orice preţ, până m-am dat cu capul de pragul de sus atât de rău încât nu mi-am mai putut recunoaşte faţa desfigurată. Totuşi, un suflet bun m-a putut recunoaşte şi printre răni şi cicatrici, luându-mă cu dragoste de pe mal, unde ma agitam disperată în propria baie de sânge, şi dându-mi drumul înapoi în adâncul albastru al mării. Scurta clipă de fericire generată de contactul cu apa a fost umbrită de cuvintele lui: "Acum eşti liberă să înoţi unde vezi cu ochii. Ai toată lumea în faţă. Acum poţi să faci în sfârşit ce simţi cu adevărat." In acel moment mi s-a strâns stomacul de durere, m-am agăţat cu îndârjire de piciorul lui şi i-am spus: "Eu simt că trebuie să fiu cu tine, pentru că tu mă faci fericită. Nu ştiu unde să mă duc pentru că nu însemn nimic singură." M-a privit mai întâi nedumerit dar după ce mi-a simţit mâinile încolăcite în jurul lui cu cea mai hotarata dragoste, a înţeles că nici el nu s-ar putea desprinde de mine. Aşa că m-a strâns în braţe încordat şi mi-a spus cu tandreţe: "Bine, dragostea mea, eu nu voi pleca niciodată de lângă tine. Iţi voi fi mereu alături, pentru ca tu să poţi înflori cu adevărat. Iar tu vei descoperi cine eşti şi unde vrei să mergi cu adevărat. Marea este a noastră. Trebuie doar să-mi spui unde vrei să mergem."

Aşa a început această călătorie către mine însămi, călătorie pe care n-am avut ocazia s-o trăiesc niciodată, până acum, pentru că niciodată nu am pus preţ pe mine (iar dacă acum pun preţ pe mine, este pentru că el pune preţ pe mine şi mă învaţă să mă preţuiesc). Dacă cineva mă întreba până de curând ceva banal de genul: "Ce culoare îţi place?" sau "Ce muzică îţi place?" sau "Ce vrei să-ţi cumpăr din excursia în Londra?" m-aş fi panicat complet şi aş fi răspuns: "Nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată ce îmi place/ ce-mi doresc. Dar ştiu ce îi place/ ce şi-ar dori mama/tata/prietenul." De cele mai multe ori preferam să răspundă altcineva în locul meu pentru că mi-era egal: toate îmi plăceau la fel de mult, pentru că de fapt nu ştiam ce-mi place cu adevărat. Poate pentru că eu nu mă plăceam pe mine cu adevărat? (oare de ce vorbesc la trecut, oare sunt pe drumul către un armistiţiu cu mine însămi?). Oare de ce nu mă plăceam? Poate pentru ca trăiam cu sentimentul că tot ce se întâmplă rău în jurul meu este din vina mea? Poate pentru că asumându-mi responsabilitatea pentru tot ce se întâmpla atât cu mine (ceea ce aş fi putut controla, în oarecare măsură), cât şi cu ceilalţi (ceea ce mi-era aproape imposibil să controlez), fiecare eşec mă descuraja şi mă făcea să mă simt mai mică, mai nepregătită pentru viaţa asta? Poate pentru că vedeam atâta tristeţe şi tragedie în oamenii pe care îi iubeam încât faptul că nu puteam să le schimb viaţa în bine mă determina să mă urăsc? În orice caz, cert este că îmi era atât de ruşine cu mine încât nu aveam curaj să fac lucruri pe care, dacă le-aţi afla, probabil că aţi râde. Spre exemplu, eram atât de timidă şi speriată de perspectiva că aş putea face ceva greşit, încât, dacă mă aflam în faţa vitrinei unui magazin şi îmi doream foarte mult ceva dinăuntru (să zicem o îngheţată, sau poate o carte), nu îndrăzneam să intru să cumpăr pentru că mi-era ruşine să întreb cât costă, ştiind că dacă îmi depăşea bugetul nu aş fi putut să spun că nu îmi permit. Stăteam cu nasul lipit de geam şi pe măsură ce îmi imaginam că aş păşi în magazin să întreb cât costă, mi se ridica nodul spaimei din capul pieptului până în gât iar inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Parcă vedeam în faţa ochilor privirea dezamăgită a vânzătorului când îi spuneam că nu am suficienţi bani, iar acest gând mă paraliza efectiv. Mi se rupea sufletul când mă gândeam că aş putea dezamăgi pe cineva, fie el şi nenea care vinde îngheţată şi pe care nu l-am mai întâlnit niciodată. Teama de a nu dezamăgi prima mereu asupra propriei mele dorinţe, aşa că îmi dezlipeam nasul de vitrina aburită şi mă îndepărtam suspinând, uşurată de faptul că simţeam cum nodul din gât începe să se disipeze şi cum inima începe să-şi recapete pulsul firesc. În timp ce învăţam să renunţ la propria mea nevoie/poftă/dorinţă, îmi spuneam mereu acelaşi lucru: "Când o să am mulţi bani, o să intru în fiecare magazin şi o să cumpăr chiar şi lucruri de care nu am nevoie. Oamenii vor zâmbi în urma mea, nu vor ofta dezamăgiţi."

V-am spus toate acestea ca să înţelegeţi ce fel de copil si adolescent am fost si cum am ajuns aici. Mâine am să vă povestesc despre cum am început să-mi las nodul din gât acasă şi să ies în lume să mă descopăr aşa cum nu am făcut-o niciodată. Pentru că da, azi am făcut ceva pentru sufletul meu şi am văzut că merită să am curajul să deschid gura, fără să-mi fie teamă că dezamăgesc.

E târziu, aşa că vă doresc o noapte frumoasă şi plină de vise în care să credeţi, pentru că sunt alte voastre şi sunt unice.

(Post-editing: Ca sa vezi ca atunci cand cauti ceva cu adevarat, incepi sa primesti raspunsuri. Tocmai vroiam sa inchid calculatorul cand am dat peste un citat al cuiva de pe facebook: "The world will ask you who you are, and if you don't know, the world will tell you." Frumos, nu? Asa si e. :-)

Viata = TU

In ziua in care ne-am strivit piepturile unul de altul, ceva iremediabil s-a modificat in structura universului. Din acel moment, totul este interconectat si totul are legatura cu tine. Pana atunci, ochii tai negri scanteiau atat de frumos incat oamenii ramaneau cu privirea pierduta dupa tine, indragostiti si fascinati de intensitatea lor. Din acea clipa insa, in urma pasilor tai rasar flori albastre iar primavara curge in valuri din tamplele tale visatoare. Mi-ai spus ca trebuie sa ma tii in brate mereu pentru ca fara mine esti gol dar n-ai stiut ca fara tine, peste lumea noastra nu ar cadea flori de cires, explozii de parfumuri si verdele crud al ierbii tinere. Tu nu stiai, dragostea mea, ca tu esti suflul vietii noastre, a tuturor, ca noi traim din bataile inimii tale emotionate si din constelatiile gandurilor tale neingradite. Te tin lipit de mine pentru ca tu sa stralucesti peste intinderile nesfarsite ale lumii si sa le scalzi in acorduri de chitara, in ritmuri frenetice, in arome de fructe exotice, in lacrimi de fericire si in soapte calde de dragoste. Te tin lipit de mine pentru ca noi toti sa respiram viata care se naste din tine.