o lectie de dragoste

Matei era un băieţel sfios şi curios. La 7 ani citea deja cu nesaţ toate cărticele pe care le găsea în biblioteca bunicii sale. Era nedespărţit de ele. Într-o zi, Matei stătea în curte pe o băncuţă de lemn, absorbit într-o carte mare, cu ilustraţii colorate. Brusc, o fetiţă cu codiţe împletite intră val-vârtej pe poartă, se îndreptă ţintă spre Matei, îi smulse cartea din mânuţe şi îl întrebă pe un ton imperativ:
- Nu-i aşa că mi-o dai mie?
Nici nu aşteptă răspunsul, că o luă la fugă râzând. Trânti poarta după ea şi intră în curtea de vis-a-vis. Matei, consternat, începu să plângă, cu capul aplecat şi buzele strânse. Auzindu-l, bunica ieşi repede din casă şi-l întrebă ce s-a întâmplat.
- Alice mi-a furat cartea primită de la mama şi a fugit cu ea. Ce să fac? spuse Matei cu ochii în lacrimi.
- Matei-Matei, din ce am văzut eu, tu o placi pe Alice, aşa-i? îl întrebă bunica zâmbind cu blândeţe.
- Păi... da, răspunse Matei înroşindu-se în obraji şi băgând capul în pământ.
- Bun, spuse bunica. Atunci învaţă să împarţi ce ai cu cei care îţi sunt dragi.
- Dar, buni, era cartea mea preferată. Eu ce mă fac fără ea acum? şi Matei izbucni într-un plâns nervos.
- Păi, uite, hai cu mine puţin, îi spune bunica. Dă-ncoace mâna şi hai să vezi că nu-i aşa rău precum crezi.
Matei ridică ochişorii umezi în care începu să licărească o urmă de speranţă. O apucă pe bunică de mână şi se lăsă condus până la gardul curţii.
- Ia uită-te tu puţin prin gard şi spune-mi ce vezi.
Mirat, Matei se apropie de scândurile gardului şi privi neîncrezător.
- Nu văd nimic, buni.
- Mai uită-te mai bine în curte la Alice.
După câteva clipe, Matei se întoarse către bunică şi zâmbi timid.
- Ia spune, ce ai văzut?
- Alice stă pe iarbă şi citeşte cu voce tare din cartea mea.
- Şi ce părere ai despre asta?
- Păi, tot sunt supărat că am rămas fără carte dar sunt bucuros că o văd citind din cartea mea.
- Şi mai vrei cartea înapoi?
- Păi, nu aş putea să i-o cer înapoi acum când văd cât de mult îi place.
- Vezi, dragul meu? spuse bunica mângâindu-l pe păr. Aşa înveţi să iubeşti. Dăruind fără să aştepţi nimic în schimb şi bucurându-te de bucuria celuilalt, chiar dacă tu nu ai de ce să fii bucuros. De fiecare dată când te mai întristezi că nu mai ai cartea, aminteşte-ţi bucuria pe care ai văzut-o pe faţa lui Alice. Ai să vezi că ajută, spuse bunica şi zâmbi cu lacrimi în ochi. Şi poate, într-o bună zi, Alice va veni la tine şi-ţi va aduce înapoi mai mult decât ce ţi-a luat.
Matei suspină şi încercă să-şi imagineze ce ar fi putut Alice să-i înapoieze mai mult decât cartea lui preferată dar nu reuşi. În schimb, încercă să-şi găsească alte cărţi preferate, aşteptând acel moment de care îi vorbise bunica lui. Îl mai apuca plânsul din când în când după cartea de la mama lui, dar de fiecare dată îşi amintea ce fusese învăţat, îşi ştergea lacrimile şi trecea mai departe.

Mult mai târziu, într-o zi ploioasa de primavară, Matei răsfoia un atlas lângă fereastră când auzi bătăi rapide în uşă. Deschise şi o văzu pe Alice, într-o rochiţă albă, strângând o carte mare la piept.
- Bună Matei! Uite, mă gândeam că poate ar fi frumos să citim împreună din cartea ta. Pe roluri. Ce spui?
Matei zâmbi fericit şi deschise larg uşa.
Aerul mirosea a copaci înfloriţi şi a dragoste împărtăşită.

despre distanta care doare

Citeam de curând un articol foarte reușit din revista Psychologies despre momentul în care acel coup de foudre inițial se transformă în dragoste indestructibilă. Autorul enumera acolo mai multe elemente care pot indica faptul că fulminanta și fragila îndrăgosteală a prins contur și greutate, devenind un sentiment curat și durabil. Unul dintre ele era momentul în care simți ca distanța doare (deși și celelalte erau tot pe atât de pertinente - o sa fac rost de articol și am sa vă citez din el pentru că merită). Ați simțit vreodată că sunteți atât de legat de un trup și de un suflet încât a fi departe de el doare de ca și cum ți-ar fi smulsă inima din piept? Să nu mai poți respira, să nu mai poți observa culorile din jur, să nu mai vrei să mănânci, să dormi, să trăiești? Să refuzi orice ai putea trăi numai pentru că ar fi fără acel cineva? Să simți că nimic nu mai are gust, că te doare în capul pieptului de dor, că ai în permanență un nod în gât, că îți dau lacrimile în cele mai nepotrivite momente ale zilei, că atunci când rămâi singur îți pui capul în palme și începi să plângi în hohote pentru că nu mai suporți golul din tine cu care trebuie să te trezești zi de zi, blestemând serile pentru că abia atunci conștientizezi cât ești de sfâșiat și rugându-te să reziști cu toată durerea asta până în binecuvântata zi când îți vei lipi urechea de pieptul celuilalt și vei simți cum ritmul inimii lui te readuce la viață iar atunci, abia atunci, totul va avea din nou sens? Abia atunci îți va fi din nou foame, sete, somn, poftă. Abia atunci îți vei pipăi capul pieptului și-ți vei spune: "În sfârșit, sunt complet!" Întrebarea e: cum învățăm să trăim cu acest gol în noi, așteptând acel moment în care vom fi din nou întregi?

recunostinta

Am avut azi norocul de a cunoaste un baietel de 9 ani care m-a impresionat profund. Acest baietel este bland, inimos, plin de entuziasm, de pofta de a invata si de a imparti ceea ce stie cu ceilalti. Face taekwondo, citeste encilopedii, rasfoieste albumele de pictura gasite prin casa iar cand intalneste o doamna, o saluta cu un zambet pe buze si cu un "Saru'mana!" spus din suflet. L-am mangaiat pe cap si i-am spus ca sunt tare mandra de el. Ochii copilului acesta bun au licarit de bucurie. "Multumesc!", mi-a spus zambind emotionat. Mi-am luat la revedere de la micul David si m-am trezit dintr-o data nespus de fericita. Uneori avem norocul sa cunoastem oameni minunati iar cand se intampla asta, sa nu ezitam sa le spunem cat de minunati sunt. :-)