We take this jump together

Breathtaking moment!

O farama de tinerete

O zi insorita de noiembrie. O alee intr-un parc oarecare. Nu stii cum ai ajuns acolo. Picioarele tale nu mai asculta de mult de tine. Si-au luat lumea in cap. Nu-ti mai amintesti de cand s-a intamplat asta. Te miri cum de este atat de multa liniste cand atatia oameni misuna in jurul tau. Uite, baietelul acela cu par blond deschide larg gura, de parca isi striga sora aflata in leaganul alaturat, dar niciun sunet nu strabate aerul pana la tine. Si de ce se misca atat de incet totul ? Doi indragostiti se fugaresc cu zambetele pana la urechi si abia reusesc sa nu te imbranceasca dar tie ti se pare ca ai putea strabate tot parcul si i-ai gasi abia cu doi pasi mai departe de unde esti acum. « Ce Doamne-iarta-ma se intampla cu mine ? »

Te asezi pe o banca pe care ai mai stat candva cand erai mai tanara si lumea se purta cu tine de parca mergeai in ritm cu ea, nu de una singura. Iti lasi capul pe spate asa cum iti placea mereu s-o faci si privesti crengile de platan de deasupra ta. E frumos, desi nu atat de frumos pe cat era odata. Stii ca ar trebui sa vezi mai multe culori si sa te incante mai mult franturile de cer senin care se intrezaresc printre frunze. Inchizi ochii si apoi ii redeschizi, in speranta ca la a doua tentativa vei vedea mai mult decat nuante de maro si petice de cer de un gri insipid. Dezamagire totala. Nicio schimbare. Iti place ceea ce vezi dar stii ca puteai distinge mult mai multe candva. De la globuletele care atarna de ramuri si nervurile frunzelor de un galben nespus de jucaus pana la nuantele de kaki ale scoartei. « Trebuie sa fie mai mult de atat. »

Indignata, opresti primul trecator care se iveste. E o femeie la vreo patruzeci de ani. «Fiti draguta, vreau sa va intreb ceva. Va rog sa va uitati putin la coroana acestui copac si sa-mi spuneti ce vedeti.» Femeia priveste nedumerita in sus si apoi spune cu un aer total descumpanit : « Niste crengi goale si triste, ce as putea sa vad altceva ? »

Iti dau lacrimile. Nu se poate sa fie doar atat. Tu vezi clar frunzele frumos dantelate si franturile de cer dintre ele, dar stii ca lipseste ceva. Ar trebui sa vezi mai mult, si nu stii cum sa faci sa reusesti asta.

Exact atunci trece pe langa tine un baiat cu par negru si obraji imbujorati. Te uiti in urma lui spunandu-ti ca daca mai erai tanara, ai fi alergat dupa el si l-ai fi sarutat pe acei obraji atat de frumosi. Poate te-ar fi placut si ati fi continuat sa va plimbati impreuna. Dar nu mai e cazul… Ai ajuns la varsta la care nu-ti mai este permisa o astfel de fericire simpla. Apleci trista capul si incepi sa plangi usor. Auzi pasi. Tanarul s-a intors din drum si vine catre tine. Este chiar mai frumos decat ti s-a parut la prima vedere. « Doamne, oare de ce se apropie ? » Tanarul ajunge in dreptul tau si cu cea mai candida voce te intreaba : « Buna, cred ca suntem colegi de liceu. Esti clasa a XII-a la liceul Tudor Vianu ? Ma bucur ca te regasesc aici. De mult am vrut sa-ti vorbesc. » Apoi zambeste timid si isi lasa privirea in pamant.

Nu mai ai cuvinte. Il iei de mana si ii faci semn sa se aseze langa tine pe banca. Va lasati amandoi capul pe spate si priviti spre cer, printre crengile de platan. O explozie de nuante se naste in fata ochilor tai inmarmuriti de uimire. Dintr-o data totul este cum era candva : colorat, zgomotos, parfumat. Iti auzi inima batand tot mai repede. Si de data asta, nu bate singura. Are ecou. Inima baiatului frumos de langa tine care iti strange mana de parca nu ar mai vrea sa ti-o lase niciodata.

~ O farama de tinerete, de atat avem nevoie. Cineva care sa creada in tineretea noastra. ~

The age of loneliness

I must have become a grown-up by now. I’ll be 27 by the end of this year.

It seems that, by this age, friends of mine from high school have already had the time to get married, have children and even get a divorce. Meanwhile, I’m lonelier than I’ve ever been before. In fact, I’ve never been alone until recently.

What happened to me? How did I get here? How come I ended up alone when I spent every single moment of this life giving myself in the name of love?

I keep browsing the pages of my past trying to figure out a fatal mistake or a clear sign of bad luck that could explain my downfall. If only I could understand the reason for this loneliness... If only I knew which was the exact moment in time when everything started crumbling down. When did I start dying and why?

Digging up my history, I keep getting this dusty image of a young girl with high hopes of love. That was me undoubtedly, but It feels like that was somewhere in another life, in another land, far-far away. It’s strange that it’s the only picture of me that I’ve kept in mind. No matter how hard I try to find another one, the same image comes back to me, hunting my memory. I was so in love with the feeling of love, back then. My heart was pure, my nights and days were filled with amazing dreams and my trust in mankind was unshaken. How did I end up broken, dreamless and mistrustful? How did my eyes get so weary and gloomy? I used to shine so beautifully... I used to imagine myself as a happy devoted wife and mother... I used to live only for the loved one...

"You shouldn’t worry, dear. Getting married is a piece of cake. It can happen in the blink of an eye. It will happen, no doubt about that." Nice people keep on telling me this kind of words only to build me some confidence.

"Not if you happen to be the kind of person that still believes in soul mates." I answer them invariably while they force themselves to put on a smile and then drown in silence. They cannot comfort me anymore.

The painful truth is that I’ve reached the age when my friends have already had the time to marry, feel alive and get bored, and I’m still alone, contemplating my messed-up life and holding in my hand the picture of the dreamer girl that I used to be long before I’ve become the dead man walking that I am today.