Dying With the Speed of Light

I'm getting closer to that line
     the bright line of the horizon
     where all pain dissolves.
I'm the only traveller
     flying in this dark cold night
     where no hope is left.

I'm getting closer to that point
     the vantage point of the galaxy
     where all wars come to an end.
I'm heading for this fall alone
     swimming through sunken suns
     and aching planets.

As I plunge into the pitch-black abyss,
     fiery comets start haunting me,
     pushing me towards blazing supernovas
     and super-massive black holes.
The universe erupts in glaring lights
     dazzling my teary eyes.
Everything is illuminated and boiling
     yet, blood is freezing in my veins
     and my breath turns into icicles.

I'm falling faster and faster now.

Worlds are exploding all around me
     as the smell of gunpowder and burnt stardust
     fills my lungs with dying wishes.
I scream out my pain
     but no one can hear me
     and my scream breaks into sharp pieces
     echoing back to me
     piercing my untouched hips
     my cold pale lips
     my barren chest.

As I'm dying with the speed of light
I can almost hear the sound of stellar birth
     getting louder
     and louder.

Come, love, pull the black veil of death
     over my fragile shoulders
     and smash my bones to the ground.
Split me into millions of fragments
     of cosmic dust
     and scatter me into
     infinity.

(first published in October 2009 on http://luiza82.deviantart.com/art/Dying-with-the-speed-of-light-141619863)

The Day You'll Find Me

I've got a ticket to your concert today.

You've been travelling half the world to meet me. You just don't know it yet. But I do. I do.

As I step into the concert hall, my knees begin to melt slowly. When I finally reach my seat, my body is already quivering from head to toe. This is the moment I've been waiting for all my life.

I couldn't have chosen a better spot. I'm right in front of the stage, merely two meters away from where you're going to play your guitar like no one else has ever played before.

The lights fade away and your band enters the stage in a thunderous burst of applause. Everyone is shouting the lead singer's name but I cannot see anything but you in front of my teary eyes.

I'm watching you as you approach with your bass guitar held tightly in your left hand. Your shy brown eyes look down at the floor, avoiding any possible eye contact and your skin is so incredibly pale that you seem to be on the verge of losing your conscience. With your curvy reddish lips and messy silky dark hair, you resemble a romantic poet caught up in a world where no one could possibly understand him. I cannot take my eyes off of you, for I've never seen so much sadness and so much beauty in one man before.

The first songs are some of your most popular singles. The whole concert hall vibrates with guitar riffs and drum beats. The audience is dazzled by the performance, but I am too lost in your music to hear them out. I am lustfully breathing your rhythmic bass sounds while I am staring at your long fingers passionately plucking the guitar strings.

As the show gets closer and closer to its climax, you plunge deeper and deeper into your inner musical world. I'm watching your body being completely swept away by an overwhelming emotion. Your limbs start shaking more and more nervously as all the muscles on your face get tenser and tenser. You don't follow the melody line anymore. Instead, you break the rhythm and burst into a hypnotic beat that leaves your band puzzled. People start whispering, confused by the sudden twist of the performance. The lead guitarist puts down his guitar and retreats in a shady corner, baffled by your behaviour. You're so caught up in a trance state of mind that he doesn't even dare interrupt you. At first, the drummer manages to keep up with your tempo but not for long because your music is now so chaotic that no one in the concert hall can follow you anymore. Your colleagues leave the scene in shock, while the chattering becomes louder and louder around me. Everything is on fire. The air smells like smoke and ashes, like love and blood. People are starting to rush for the exit doors. They cannot bare this frenzy anymore.

Suddenly, you throw the guitar on the floor and turn instinctively towards the piano in the shadiest corner of the stage. Not even bothering to seat down, you let your hands move spontaneously over the piano keys, touching them with outbursts of passion and fury.

I don't recall experiencing a feeling so intense before in my life. I couldn't keep the track of time but at a certain moment I find myself alone with you in the concert hall. I'm watching you leaning over the piano and playing the music of your heart as if you're playing the last song of your life. As if you have finally found a way to free your feelings, to express your emotions, to cry out your delusions, your fears, your failures.

You haven't noticed me yet. Your eyes are still closed and lost in your magic world that no one completely understands. Except me. Not only do I relate to everything that you are, but for me, your music speaks the language of my blood. I feel your rhythm, uneven as it is, echoing the pounding of my heart. Here is the only place where I feel alive: in between your sound beats, in between your heart beats.

Your piano play gets so hectic and your gestures so heated, that I fear that you'll end up collapsing. I am just about to stand up and run to you, to stop you from killing yourself but, at that very moment, you suddenly let your fingers finish abruptly the flow of the song and you head silently towards the centre of the stage.

You look just like a sad angel, with your skin so pale and your cheeks flushed by the deepest human emotions. Right before reaching the edge, you fall on your knees with tears streaming down your face. We are so close now that I can even smell the scent of your feverish body. For a moment, I think I'm about to swoon. My heart is beating so fast that I can feel it in every inch of my shivering body. The last thing that I remember is you, opening your tearful eyes and looking at me with the most beautiful eyes that I've ever seen.

-----------------------------------------------------------------------------------------------

I open my eyes slowly. My sight is almost entirely blurry and all I can think is: "Where are you? I cannot lose you now. I've just found you." As I regain conscience, I feel a warm hand gently caressing my cold cheeks. I open my eyes as widely as possible and I see you, leaning over me and holding me in your arms. The veil of sadness has been lifted from your angelic face. We are at a loss for words but your eyes, the most beautiful eyes ever imagined, they are talking to me in all the languages of the world:

- "It is you, the one that I've been looking for so desperately."
- "I knew you'd find me. I've been waiting for you since forever."
- "It is only you who understands me."
- "It is only you who sings the music of my dreams."
- "I'll never leave you. I could never leave you. My blood is flowing in your veins."
- "I'll never doubt you. I could never doubt you. My heart is beating in your chest."

(first published in November 2009 on http://luiza82.deviantart.com/art/The-day-you-ll-find-me-143895300)

The problem with Edward

Whether we're talking about Edward Cullen (Twilight) or Edward Scissorhands, what we're actually talking about is the "Edward" type of man.

So what makes this Edward type?

Some people would think that it's all about the looks. Edward has deep dark eyes, messy silky dark hair, reddish lips and cold pale skin. The general features of his body, delicate to the point of being perceived as feminine, indicate a rather fragile character. In fact, Edward is much stronger than we could imagine just by looking at him and his strength comes from the inside.

Some others would think that it's all about the feelings. Edward not only experiences intense feelings and emotions, but he displays them. He falls in love madly and irrevocably. He would never stop believing in true love and this is why he is never afraid to risk anything for it. He is kind, gentle and romantic to the point of being considered naive and cheesy. Actually, his innocence comes from a genuinely pure heart.

If we sum up all these elements, we can easily conclude that what really makes Edward a self-contained type of man could be condensed in one single word: DIFFERENT. Yes, Edward is different from most men in so many ways. And I'm not talking about having scissors instead of hands or feeding on human blood. And it's not about the looks, for these could be deceiving. He may look feminine, though he triggers an incredible sexual attraction in women. He may look frail, though he's capable of great acts of courage when his love is in danger. He may look strange because very few of us can relate to his way of loving and living. This is why he always seems like he's coming from outer-space or at least from a long-forgotten romantic age. In fact, Edward strives for understanding but what is really essential about him is that he believes in soul-mates and he would do literally anything to find and keep his girl protected.

So, if this Edward is such a special and perfect guy, what's the problem with him? Why is it so difficult for him to find his happiness?

First of all, he doesn't seem to be "man enough" for most of the modern girls.
Reaction type 1: "Are you serious? Just look at him. He looks/thinks like a woman. How can he pretend to be a man?"
However, many of these girls will desperately need an Edward at least once in their lifetime, after they will have had enough of the vanity, indifference, deceiving, lust and all the other attributes of the much-adored hunky modern man.

Second of all, he's just too good to be true and after a while, he becomes boring.
Reaction type 2: "Oh, I would love a man like that. Actually, I did have an Edward once but it didn't work. You see, he was too good for me. I needed something else."
So, even if some of us had the rare chance of having an Edward in our life, we thought that he was too dreamy and unrealistic and maybe a bit too romantic for our world.

So what are the odds for Edward to find his half? Because there is still another problem:
If you eliminate all the type 1 and type 2 girls and if you admit that the very few left who might really need an Edward could be on the other side of the Earth, speaking a different language and living in a totally different culture, you can easily figure that our strange sensitive Edward has almost no chance whatsoever to fulfill his purpose in this life. Because yes, this is the real problem with Edward: he cannot live only for the sake of wealth, power, career, popularity or pleasure. All these mean nothing to him if he doesn't have his beloved one next to him.

I think what I'm trying to say is that, whether you are an Edward or a girl waiting for an Edward, whether you believe in fate or in coincidences, never stop believing in each other because you know it just like I know it that nothing else in this world would fill your heart with happiness. Most of all, nothing else in this world is worth all the loneliness, the pain and the desperate search. True love, it's all about true love, from the very beginning till the very end.

(first published in November 2009 on http://luiza82.deviantart.com/art/The-problem-with-Edward-143991948) 

viaţa bate filmul iar dragostea bate stereotipii

Trăiesc de ceva vreme cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele şi ceea ce am învăţat în acest timp este că tot ce am învăţat până atunci în materie de dragoste era fals. Suntem bombardaţi pe toate căile de stereotipi, de şabloane, de etichete. Ajungem să credem ceea ce ni se spune, nu ceea ce simţim. Ajungem să nu mai vedem tot ce este cu adevărat pur şi frumos în ceea ce ni se întâmplă, în oamenii pe care îi întâlnim. Eu vreau să vă zic că nimic din reţetele miraculoase care promit succesul unor relaţii nu este valabil. A-ţi dori romantism nu înseamnă a fi nerealist. Bărbaţii nu sunt de pe Marte şi femeile de pe Venus. Nu există tehnici de genul: "dacă-l suni prea des, o să-i piară interesul". Toate acestea sunt nişte mari iluzii care ne îndepărtează de adevărata esenţă a dragostei. De câte ori voi avea ocazia, voi repeta acest lucru cu toată covingerea: Nu există formule predefinite, nu există reguli şi nu există limite, când e vorba de dragoste. Iar dragostea e romantică, e caldă, e naivă, e curată, e bună şi e necondiţionată. Dragostea adevărată chiar e patetic de frumoasă.

Cele mai frumoase lucruri de pe lumea asta le-am trăit chiar în viaţa reală: cel mai frumos sărut, cea mai caldă îmbrăţişare, cele mai romantice plimbări, cele mai frumoase declaraţii de dragoste. Am avut fericirea de a cunoaşte un bărbat tandru, un bărbat romantic, un bărbat bun, un bărbat cu suflet de înger. Am în fiecare zi dovada vie că dragostea transcende orice limită, orice încadrare, orice încercare de a o clasifica şi de a-i găsi distincţii în funcţie de sexe. Nu există feminin şi masculin în manifestările dragostei. Două suflete care se iubesc se suprapun până la identificare. La acest nivel de trăire, contururile se estompează, genurile se contopesc, barometrele lumii fizice devin derizorii. La acest nivel de trăire există o singură inimă care pulsează cu o frenezie nebună şi cu o candoare desăvârşită.

Stereotipii în dragoste sunt deja desueţi. E vremea să îi scoatem în afara vieţilor noastre. E vremea să ne lăsăm liberi să iubim cu toată fiinţa. E vremea să-l privim pe cel iubit în ochi şi să nu-l mai vedem ca pe un corp străin pe care nu-l vom înţelege niciodată pe deplin. Cel iubit este însăşi parte integrantă din sângele care ne curge prin vene în această clipă. Tot ce trebuie să facem este să-l iubim de ca şi cum nicio barieră fizică nu ar exista între noi; de ca şi cum el este cea mai minunată fiinţă de pe lumea asta. Trebuie doar să-l iubim de ca şi cum întregul nostru eu s-ar dezintegra dacă el nu ar mai fi.

o lectie de dragoste

Matei era un băieţel sfios şi curios. La 7 ani citea deja cu nesaţ toate cărticele pe care le găsea în biblioteca bunicii sale. Era nedespărţit de ele. Într-o zi, Matei stătea în curte pe o băncuţă de lemn, absorbit într-o carte mare, cu ilustraţii colorate. Brusc, o fetiţă cu codiţe împletite intră val-vârtej pe poartă, se îndreptă ţintă spre Matei, îi smulse cartea din mânuţe şi îl întrebă pe un ton imperativ:
- Nu-i aşa că mi-o dai mie?
Nici nu aşteptă răspunsul, că o luă la fugă râzând. Trânti poarta după ea şi intră în curtea de vis-a-vis. Matei, consternat, începu să plângă, cu capul aplecat şi buzele strânse. Auzindu-l, bunica ieşi repede din casă şi-l întrebă ce s-a întâmplat.
- Alice mi-a furat cartea primită de la mama şi a fugit cu ea. Ce să fac? spuse Matei cu ochii în lacrimi.
- Matei-Matei, din ce am văzut eu, tu o placi pe Alice, aşa-i? îl întrebă bunica zâmbind cu blândeţe.
- Păi... da, răspunse Matei înroşindu-se în obraji şi băgând capul în pământ.
- Bun, spuse bunica. Atunci învaţă să împarţi ce ai cu cei care îţi sunt dragi.
- Dar, buni, era cartea mea preferată. Eu ce mă fac fără ea acum? şi Matei izbucni într-un plâns nervos.
- Păi, uite, hai cu mine puţin, îi spune bunica. Dă-ncoace mâna şi hai să vezi că nu-i aşa rău precum crezi.
Matei ridică ochişorii umezi în care începu să licărească o urmă de speranţă. O apucă pe bunică de mână şi se lăsă condus până la gardul curţii.
- Ia uită-te tu puţin prin gard şi spune-mi ce vezi.
Mirat, Matei se apropie de scândurile gardului şi privi neîncrezător.
- Nu văd nimic, buni.
- Mai uită-te mai bine în curte la Alice.
După câteva clipe, Matei se întoarse către bunică şi zâmbi timid.
- Ia spune, ce ai văzut?
- Alice stă pe iarbă şi citeşte cu voce tare din cartea mea.
- Şi ce părere ai despre asta?
- Păi, tot sunt supărat că am rămas fără carte dar sunt bucuros că o văd citind din cartea mea.
- Şi mai vrei cartea înapoi?
- Păi, nu aş putea să i-o cer înapoi acum când văd cât de mult îi place.
- Vezi, dragul meu? spuse bunica mângâindu-l pe păr. Aşa înveţi să iubeşti. Dăruind fără să aştepţi nimic în schimb şi bucurându-te de bucuria celuilalt, chiar dacă tu nu ai de ce să fii bucuros. De fiecare dată când te mai întristezi că nu mai ai cartea, aminteşte-ţi bucuria pe care ai văzut-o pe faţa lui Alice. Ai să vezi că ajută, spuse bunica şi zâmbi cu lacrimi în ochi. Şi poate, într-o bună zi, Alice va veni la tine şi-ţi va aduce înapoi mai mult decât ce ţi-a luat.
Matei suspină şi încercă să-şi imagineze ce ar fi putut Alice să-i înapoieze mai mult decât cartea lui preferată dar nu reuşi. În schimb, încercă să-şi găsească alte cărţi preferate, aşteptând acel moment de care îi vorbise bunica lui. Îl mai apuca plânsul din când în când după cartea de la mama lui, dar de fiecare dată îşi amintea ce fusese învăţat, îşi ştergea lacrimile şi trecea mai departe.

Mult mai târziu, într-o zi ploioasa de primavară, Matei răsfoia un atlas lângă fereastră când auzi bătăi rapide în uşă. Deschise şi o văzu pe Alice, într-o rochiţă albă, strângând o carte mare la piept.
- Bună Matei! Uite, mă gândeam că poate ar fi frumos să citim împreună din cartea ta. Pe roluri. Ce spui?
Matei zâmbi fericit şi deschise larg uşa.
Aerul mirosea a copaci înfloriţi şi a dragoste împărtăşită.

despre distanta care doare

Citeam de curând un articol foarte reușit din revista Psychologies despre momentul în care acel coup de foudre inițial se transformă în dragoste indestructibilă. Autorul enumera acolo mai multe elemente care pot indica faptul că fulminanta și fragila îndrăgosteală a prins contur și greutate, devenind un sentiment curat și durabil. Unul dintre ele era momentul în care simți ca distanța doare (deși și celelalte erau tot pe atât de pertinente - o sa fac rost de articol și am sa vă citez din el pentru că merită). Ați simțit vreodată că sunteți atât de legat de un trup și de un suflet încât a fi departe de el doare de ca și cum ți-ar fi smulsă inima din piept? Să nu mai poți respira, să nu mai poți observa culorile din jur, să nu mai vrei să mănânci, să dormi, să trăiești? Să refuzi orice ai putea trăi numai pentru că ar fi fără acel cineva? Să simți că nimic nu mai are gust, că te doare în capul pieptului de dor, că ai în permanență un nod în gât, că îți dau lacrimile în cele mai nepotrivite momente ale zilei, că atunci când rămâi singur îți pui capul în palme și începi să plângi în hohote pentru că nu mai suporți golul din tine cu care trebuie să te trezești zi de zi, blestemând serile pentru că abia atunci conștientizezi cât ești de sfâșiat și rugându-te să reziști cu toată durerea asta până în binecuvântata zi când îți vei lipi urechea de pieptul celuilalt și vei simți cum ritmul inimii lui te readuce la viață iar atunci, abia atunci, totul va avea din nou sens? Abia atunci îți va fi din nou foame, sete, somn, poftă. Abia atunci îți vei pipăi capul pieptului și-ți vei spune: "În sfârșit, sunt complet!" Întrebarea e: cum învățăm să trăim cu acest gol în noi, așteptând acel moment în care vom fi din nou întregi?

despre dragostea autentica

Sunt fascinată, poate mai mult ca oricând, de sentimentul de dragoste, de trăirile pe care le naşte în tine frenezia iubirii absolute. Citesc tot ce-mi pică în mână pe acest subiect: poezii, blog-uri, articole, eseuri, cărţi. Acum am descoperit un studiu intim asupra dragostei scris cu pasiune de către sociologul Liviu Antonesei. Îl citesc cu inima emoţionată pentru că regăsesc acolo atât de multe din concepţiile mele proprii legate de iubire, concepţii care s-au cristalizat în mine de-a lungul timpului astfel încât acum să pot spune că ştiu ce înseamnă dragostea.

Am să mă opresc momentan doar la un citat care defineşte dragostea prin ceea ce am crezut eu mereu că trebuie să fie dragostea împlinită: o reciprocitate deplină pe toate planurile. Vă las cu aceste rânduri frumoase şi promit să revin cu un studiu mai larg asupra imperativităţii reciprocităţii într-o relaţie de dragoste.

"Există iubire autentică doar acolo unde partenerii sînt dispuşi să primească servitutea voluntară reciprocă, adică să renunţe la unele  atribute ale suveranităţii personale în mod reciproc şi, pe cît este omeneşte posibil, echitabil, prin urmare simetric.
 
Dacă renunţarea nu este reciprocă, nu este vorba despre dragoste cu adevărat, ci despre o manifestare perversă a dialecticii hegeliene dintre stăpîn şi sclav.

Îndrăgostiţii au o capacitate infinită de dăruire, de a fi în perpetuă atenţie unul faţă de celălalt. Această atitudine provine din grija îndrăgostitului de a nu-i face celuilalt un rău, de a nu-l răni, dacă este posibil, nici măcar din greşeală. Închişi în „lumea lor”, neatenţi adesea la lumea din jur, ei pot fi egoişti faţă de ceilalţi, dar nu unul faţă de celălalt. Un îndrăgostit egoist faţă de partenerul său sau de partenera sa este o pură contradicţie în termeni, un fel de oximoron."

"A fi în stare să te dăruieşti în întregime, fără nici o reţinere, e cea mai mare bucurie pe care ţi-o poate îngădui viaţa. Iubirea adevărată începe de la acest punct de disoluţie. Viaţa personală se întemeiază pe dependenţă, pe dependenţa reciprocă.” (Henry Miller - Sexus)

Peripeţiile unei inimi nebune (partea 1)

Inima mea este mare amatoare de senzaţii tari. Am prins-o o dată în timp ce-şi dădea drumul cu paraşuta de pe spira catedralei Westminster. Bineînţeles că paraşuta s-a deschis (da' de unde?), iar nebuna mea inimă a ajuns jos mai mult franjuri decât vie. Făcuse cunoştinţă cu toate toate unghiurile ascuţite ale acoperişului, cu toate dantelăriile stilului gotic şi cu toate basoreliefurile în formă de animale fantastice. Am cules-o de pe pavaj ca pe un iepure lovit de-o maşină. Avea maxilarul rupt şi oasele zdrobite. Mare mi-a fost mirarea când am văzut-o că-şi iroseşte ultimele licăriri de vlagă ca să deschidă gura într-un zâmbet însângerat şi să îngaime: "Ar trebui să-ncerci şi tu cândva."

despre acel simplu "Te iubesc"

Ciudată mai e şi dragostea asta. O bună bucată de viaţă ai impresia că o cunoşti, dar se ascunde sub atât de multe forme încât e foarte greu s-o recunoşti. De-a lungul timpului, iubim din pasiune, iubim din recunoştinţă, iubim din ataşament, iubim pentru că vrem să iubim sau iubim pentru că suntem disperat de singuri. Aruncăm declaraţii de dragoste şi gesturi de tandreţe, facem promisiuni şi ne construim vise, în speranţa că vom ajunge să simţim ceea ce spunem că simţim. Dar nimic. Deşi ne manifestăm zgomotos, cu parade şi focuri de artificii, în interior rămânem inerţi.

Dacă suntem cu adevărat norocoşi, ajungem să trăim acea dragoste - singura dragoste pură - care ne mişcă toată existenţa, care ne tremură şi ne cutremură, fără să mai depunem niciun efort ca să simţim ceva. Ajungem dintr-o dată să iubim doar pentru că nu putem să nu iubim. Ajungem dintr-o dată să nu ne mai dorim să primim totul. Ajungem dintr-o dată să nu mai avem nevoie de cuvinte mari şi de promisiuni. Ajungem dintr-o data să nu mai găsim un motiv pentru acea dragoste: iubim pentru că totul ne împinge către acel cineva. Iubim necondiţionat. Iubim fără temeri.

Da, fără teama că vom fi abandonaţi. Mai ţineţi minte când, în adolescenţă, prietenii vă dădeau sfaturi în dragoste, de genul: "Ia nu-i mai arăta tu cât de mult o iubeşti, să vezi cum vine singură la tine. Dacă i te pui aşa pe tavă, te va lăsa una-două." N-am înţeles niciodată cum e să-ţi doreşti să faci pe cineva să te iubească pentru că se teme că te va pierde. Cum e să vrei să fii iubit din teamă? Şi totuşi, mulţi dintre noi încă iubim aşa, şi credem cu încrâncenare că aceea e dragoste, deşi, vă spun sigur că nu este dragoste, ci teamă. O teamă morbidă de a fi părăsiţi.

Dragostea nu cunoaşte teamă, îndoială, angoasă. Iubeşti, chiar dacă eşti conştient că poţi pierde oricând. Iubeşti chiar dacă celălalt este numai miere cu tine. Iubeşti pentru că iubeşti, fără să aştepţi nimic înapoi, şi totuşi, cunoscând culmi nebănuite de fericire atunci când ţi se răspunde tot cu dragoste.

Iar atunci când ajungi să iubeşti aşa, îţi pare rău că ţi-ai irosit cuvintele de dor şi dragoste cu alte persoane, înainte. Ai vrea să pronunţi pentru prima dată acele cuvinte de dragoste, ai vrea să inventezi cuvinte noi, gesturi noi, jocuri noi... să reinventezi totul, pentru acel cineva, pentru dragostea vieţii tale. Te-ai da peste cap şi te-ai preface în toate minunăţiile lumii şi ţi se pare că nimic nu e suficient pentru a-ţi exprima dragostea. Te auzi spunând cuvinte pe care le-ai mai spus şi te deteşti pentru asta. Încerci imposibilul şi nu reuşeşti. Ar trebui să reinventezi totul: un nou limbaj verbal, un nou limbaj al dragostei. Uneori reuşeşti, uneori nu. Şi asta te sfâşie.

Apoi, într-o bună zi, realizezi că nu e nevoie de nimic nou. Realizezi că tot ce-ţi doreşti să spui şi tot ce-ţi doreşti să auzi este: "Te iubesc!", iar atunci, privindu-l pe celălalt în ochi, realizezi că simţi acel sentiment pentru prima oară şi ştii că şi celălalt îl simte pentru prima oară. Acel "Te iubesc!" nu a mai fost şi nu va mai fi niciodată spus aşa, pentru că atunci când pronunţi aceste cuvinte şi le simţi cu adevărat, întreg universul ascultă. Faci o declaraţie în faţa stelelor. Faci o declaraţie în faţa umanităţii. Faci o declaraţie în faţa inimii tale. Iar în acel moment, acel simplu "Te iubesc!" este tot ce trebuie pronunţat pentru ca lumea să continue să existe, pentru ca universul să continue să respire, pentru ca viaţa să continue să nască dragoste.

The Dot and the Line: A Romance in Lower Mathematics

I want to share with you something that I discovered today and that impressed me a lot. "The Dot and the Line: A Romance in Lower Mathematics" is an animated short film directed and produced by the legendary Chuck Jones - who directed, among others, the cartoons starring Bugs Bunny, Daffy Duck, Road Runner, Silvester etc. The 10 minute film tells a universal love story depicted in a very original way. The girl and the boy, the classical romantic characters, are replaced here with a (red) dot and a (blue) line.

The line, a rigid but affectionate character, falls in love with the spontaneous and exhilarating dot. The latter, however, finds the line to be boring and conventional and directs her attention towards a wild squiggle. The line, feeling motivated to do anything in his powers to win the dot's heart, overcomes his own limitations and, at the end of a painfully struggling period of time, learns how to bend and turn himself himself into an infinite number of geometric shapes. Now he is able to become whatever the dot dreams of, achieving an extreme level of complexity that draws the dot's attention. The dot finally understands that the squiggle's flexibility doesn't come from its open-mindedness and imagination, but from a mere chaotic behaviour, whereas, the various shapes of the line are a product of a voluntary act of creation and love. Ultimately, the dot falls in love with the romantic tender line and, we hope, they live happily ever-after.

This beautiful love story raised me one more time the following dilemma:
Is love dependent of the loved object, or is it something dependent only of the person who experiences love?

Put in other words: is true love dependent of the behaviour of the loved one? I mean, is it really love when I say: "I love him because he's so good to me", or is it love only when I say: "I don't know why I love him. I love him because I can't help not loving him, even if the feelings are not reciprocated."?

I haven't decided yet on this matter but I tend to believe in the second version. Anyway, I think this is something worth pondering over.

I leave you with the animated film that inspired this article. I hope this will bring a smile on your face. :-)

in asteptarea acelor degete

Vreti sa stiti ce inseamna dragostea adevarata?

Sa fii o coarda de chitara,
sa tanjesti sa fii atinsa ca sa scoti cele mai divine sunete posibile,
toata lumea sa-si doreasca sa te dezmierde,
sa te framante, sa te zguduie,
si totusi,
tu sa nu vibrezi
sa nu nasti note muzicale duioase
sa nu poti rezona
decat la atingerile unor singure degete.

Sa preferi sa iti moara in tine acordurile
decat sa cante altcineva din tine.

Sa preferi sa astepti prafuita, intr-un con de umbra,
sa rabzi
sa induri
sa tanjesti
sa chemi
acele degete, singurele,
care pot naste in tine,
din tine,
extazul muzical suprem.

Viata = TU

In ziua in care ne-am strivit piepturile unul de altul, ceva iremediabil s-a modificat in structura universului. Din acel moment, totul este interconectat si totul are legatura cu tine. Pana atunci, ochii tai negri scanteiau atat de frumos incat oamenii ramaneau cu privirea pierduta dupa tine, indragostiti si fascinati de intensitatea lor. Din acea clipa insa, in urma pasilor tai rasar flori albastre iar primavara curge in valuri din tamplele tale visatoare. Mi-ai spus ca trebuie sa ma tii in brate mereu pentru ca fara mine esti gol dar n-ai stiut ca fara tine, peste lumea noastra nu ar cadea flori de cires, explozii de parfumuri si verdele crud al ierbii tinere. Tu nu stiai, dragostea mea, ca tu esti suflul vietii noastre, a tuturor, ca noi traim din bataile inimii tale emotionate si din constelatiile gandurilor tale neingradite. Te tin lipit de mine pentru ca tu sa stralucesti peste intinderile nesfarsite ale lumii si sa le scalzi in acorduri de chitara, in ritmuri frenetice, in arome de fructe exotice, in lacrimi de fericire si in soapte calde de dragoste. Te tin lipit de mine pentru ca noi toti sa respiram viata care se naste din tine.

Close to the flame

If the world will fall apart tomorrow, I'll embrace it with serenity.

I have learned what happiness is.
I have fallen in love like never before.
I have lived as if there was no tomorrow.

I am close to the flame, burning brightly.
I won't fade away, leave us lonely.

Suntem doua sinonime indragostite

Când te-am cunoscut ştiam că iubesti cuvintele dar pe zi ce trece am înţeles tot mai bine pasiunea ta nebună pentru semantică.

După primul nostru sărut, m-ai privit cu ochii în lacrimi şi mi-ai spus:

"Ador antonimele de pe buzele tale."

Eram doar un copil. Te-am întrebat inocent:

"Ce vrei să spui?"

Mi-ai răspuns profund răvăşit:

"Mă ucizi şi mă readuci la viaţă în acelaşi timp."

Mai târziu am început să înţeleg mai mult.

Obişnuiam să facem dragoste ore întregi şi de fiecare dată după ce te desprindeai din braţele mele lăsate fără vlagă, îţi deschideai caietul şi începeai să scrii încordat. La început nu am spus nimic dar după ce am căpătat curaj, te-am întrebat:

"Ce faci tu acolo, dragostea mea? Unde fugi de mine?"

Mi-ai răspuns aproape fără să respiri, de parcă nu te îndurai să iroseşti nicio fărâmă de suflu din elanul cu care aşterneai cuvintele pe hârtie:

"Tu mă înveţi ceva de fiecare dată. Azi, coapsele tale polisemantice mi-au arătat sensuri ale vieţii la care nu mă gândisem niciodată."

In timp, am ajuns să iubesc cuvintele la fel de mult ca şi tine. Ne jucam cu sinonimele, cu omonimele şi cu paronimele şi deseori ajungeam la concluzia că noi înşine suntem două sinonime îndrăgostite.

Odată, ca să-mi demonstrezi, m-ai pus să-ţi ating clavicula, să închid ochii, şi să răspund cu primul cuvânt care îmi trece prin minte la întrebarea: "Ce sunt eu, Luiza?" Iar tu urma să faci la fel şi trebuia să răspundem amândoi în acelaşi timp.

Ai închis ochii şi ai spus: "3, 2, 1 - acum:"

"Aer."

"Aer."

Am rămas fără cuvinte. Tu erai în culmea fericirii:

"Vezi? Dacă tu eşti aer şi eu sunt aer, Eu sunt Tu şi Tu eşti Eu."

Aş fi fost tentată să-ţi spun că e o greşeala de raţionament logic la mijloc, că nu e o inferenţă corectă, dar cum aş fi putut să fac asta, când ştiam, mai presus de orice logică, că DA, Tu eşti Eu şi Eu sunt Tu.

Azi am stat aşezată cu capul pe pieptul tău iar tu îmi mângâiai fruntea de parcă dădeai paginile unui dictionar de cuvinte magice, vechi de când e lumea şi pământul. Te-am întrebat cum de nu mai scrii în caietul tău de care erai de nedesparţit. Mi-ai răspuns cu vocea sugrumată de emoţie:

"Nu mai am nevoie să imortalizez nimic în cerneală. Tu eşti mereu lângă mine iar eu te citesc, te învăţ, te decupez literă cu literă, simbol cu simbol, sunet cu sunet, şi îmi umplu inima cu sensurile tale. Tu eşti mereu alta, şi totuşi, mereu aceeasi. Un sinonim, şi totuşi, un antonim. Iar eu, eu sunt cititorul în stelele buclelor tale, exploratorul de semnificaţii ale trupului tău ondulat şi ale tâmplelor tale visătoare. Tu mă hraneşti mereu cu sensuri şi numai în sensurile tale regăsesc propriul meu sens - care eşti Tu."

Ti-am sărutat palmele îndrăgostite şi ţi-am şoptit la ureche cuvintele pe care le iubeşti atât de mult:

"Ineacă-mă în flăcări

şi stinge-mă cu foc.

Adoră-mă cu toate antonimele braţelor tale

şi lasă-mă să-ţi fiu un sinonim perfect."

Si aşa a fost...

There is so much beauty in the world

This morning I felt so much happiness in my heart that I instantly remembered a wonderful scene from "American Beauty".

I dedicate this to my grandmother who certainly smiles joyfully now seeing me so happy and full of life.

I have finally found my happiness.
I have finally found my peace.
I have finally found fulfilment.
I have finally found myself in my sweetheart's heartbeats.
Life is happening and life is filled with elation.

"It was one of those days when it's a minute away from snowing and there's this electricity in the air, you can almost hear it. And this bag was, like, dancing with me. Like a little kid begging me to play with it. For fifteen minutes. And that's the day I knew there was this entire life behind things, and... this incredibly benevolent force, that wanted me to know there was no reason to be afraid, ever. Video's a poor excuse, I know. But it helps me remember... and I need to remember... Sometimes there's so much beauty in the world I feel like I can't take it, like my heart's going to cave in."

Seek your ideal foolishly

Have you ever spent a twilight in the heart of your city, on a freezing winter day? You know, just to get yourself lost in the crowds and breathe the cold air in your lungs. I did that yesterday and it was really inspiring. I stood on a bridge over the river that crosses the center of my city, with my elbows resting on the icy concrete railing, with my music in my ears, contemplating the colorful lights of the buildings reflecting on the water and the cars and the pedestrians that passed me by.

I was pondering about the film that I saw the night before: "Agora (trailer)". The main character was a woman who dedicated her life to philosophy in a time when Ancient Alexandria was suffering massive and profound changes: the conquest of the Romans and the forceful passage from polytheism to Christianity. While other spectators found it amusing that in bloody times like those a woman sacrificed her womanhood for a "purposeless" ideal such as philosophy, I was crying my eyes out. She believed in her ideal, she lived for it and she died for it. I related so much to her because all my life I have felt like this: constantly struggling to live for an ideal, even if everybody was telling me that I'm the only one in this dream.

So, the question is (because there is always a question):

"Is it worth risking everything for any ideal?" My answer: "No".

But: "Is it worth risking everything for your own ideal?".

My answer is: "Definitely, YES!"

Why? Because I need to feel there is much more to life than a mere survival.

I need to have a purpose, a higher purpose, the kind of purpose that lifts you up and allows you to embrace life to the fullest.

I want you to stop for a moment from your daily routine and ask yourself this:

What is your most intimate ideal, the one for which you are willing to risk it all? The one that would make your existence purposeful.

The one that would fill your heart with elation.

I found my own ideal a long time ago. I have no doubt about it. All my thoughts and feelings pull me towards it every step of the way. I cannot breathe without it. I cannot dream without it. I cannot live without trying to reach it and I will certainly die with it in my mind, whether I will have achieved it or not.

"Without a purpose, we would not exist." (Matrix)

I am Hypatia and Davus from Agora, at the same time

I am Forrest Gump and Jenny Curran, at the same time

I am Ada McGrath from The Piano

I am Atreju from The Neverending Story

I am Noah Calhoun from The Notebook

I am Guido Orefice from La Vita e bella

I am Paul Rivers from 21 Grams

I am Ed Bloom from Big Fish

I am Rose from Titanic

I am Marianne from Sense and Sensibility

I am Izzi from The Fountain

I am Attilio de Giovanni from La Tigre e la neve

I am Amelie

I am Joan of Arc

I am William Wallace

I never give up

Not for anything in this world

"There's someone special for everyone, as long as you keep your eyes open. Seek love foolishly, my boy, even if it kills you."

The following video is the most beautiful scene I have ever seen.
This is exactly what it should be like: unstoppable, unbreakable, uncontrollable.



This reminds me of an unforgettable scene from "Big Fish".

"They say when you meet the love of your life, time stops. And it does."



Whatever your ideal is, seek it foolishly and never give up trying to reach it.

Without an ideal, we are nothing but empty wandering souls.

Did I ever tell you that I've been struck by lightning seven times?

Have you ever observed the funny side of love?

Well, consider the fortunate/unfortunate character from "The Curious Case of Benjamin Button", the one that got struck by lightning seven times in his life and never got killed.

It occurred to me this morning that falling in love is exactly like getting struck by a lightning. You're taking a walk on a perfectly sunny day and suddenly a big stormy cloud forms above your head and a super-massive lightning bolt strikes you right in the chest: CRASH! BOOM! BANG!!! You're being set on fire from head to toe.

The funniest part of the story is that you don't die even if the flames will never quench. Instead, you keep walking like nothing happened, hoping that no one will notice you're burning so hard that you light up the night sky.

Your skin is made of flammable materials.
Your eyes are fiery comets.
Your fingers are fire matches.
Your heart is a third-degree burn wound.

Did I ever tell you that being struck by lightning was the only thing that ever made me feel alive - ablaze - alight - afire?



The English language lovers must have noticed the use of the Present Perfect Continuous tense ("I've been struck by lightning seven times.") which clearly indicates that the series is not over yet and other strikes could come at any minute :-))) Love always hits you when you least expect it. Aren't we all looking for that fire that will never be put out? :-)

dragostea are gust de zahar ars

Am ochii inchisi dar in fata mi se deruleaza rauri intregi de culori. Totul se invarte cu mine atat de ametitor incat imi vine sa lesin. Imi bate inima sa-mi sara din piept dar eu ma avant mai departe in acest dans halucinant, fara sa ma tem ca ma voi pierde de mine.

Te desprinzi brusc de mine. Atat de brusc incat ma izbesc cu tampla de dorul de tine (pentru ca da, deja mi-e dor de tine). Din tampla ranita cresc lacramioare si flori de nu-ma-uita. Deschid ochii. Privirea ta este inca ravasita si arzatoare.

Iti spun: "Stai, nu te opri, mai saruta-ma o data. Vreau sa-ti spun ce ti-am spus la primul nostru sarut."

Ma privesti cu irisul transformat de dragoste. Ochii tai negri scanteietori bat in rosu sangeriu. Ma prinzi de mijloc si ma tragi spre tine atat de puternic incat coastele mele se impletesc cu ale tale si se strang in brate cu o sete nestavilita.

Imi furi pamantul de sub picioare si ultima urma de ratiune din simtire. Sarutul tau este vapaie, sarutul tau este furtuna. Ma scurg printre degetele tale, parjolita pe gura, pe gat, pe obraji, pe pleoape si peste tot in urma sarutului tau incins. Inainte sa ma inec complet in flacarile tale, ma smulg din sarutul tau, imi lipesc buzele de urechea ta stanga si iti soptesc emotionat: "Buzele tale au gust de zahar ars."

Imi iei capul in palme, ma privesti cu ochii tai frumosi si imi zambesti fastacit, ca prima data. Buzele tale rosii se arcuiesc frumos si imi spun: "Mai tii minte ce ti-am zis atunci, la primul nostru sarut? Dar nu, mai bine sa incepem cu inceputul." Ma strangi la pieptul tau frematator si-ncepi: "Era cea mai crunta iarna din viata mea si mergeam prin zapada pana la genunchi. Ningea cu ace de gheata. - Ridic privirea spre norii cenusii si printre miile de turturi care imi strapung obrajii vad o rochita alba care se avanta spre pamant odata cu ninsoarea inghetata. Esti atat de usoara incat te ia vantul. Alerg dupa tine si te prind in brate. Trupul iti este complet albit de zapada iar printre bucle ti se ascund flori de gheata. Ai ochii inchisi si pieptul nemiscat. - E ciudat cum nu mi-am pus nicio o intrebare despre cum ai cazut din cer sau despre lumea din care vii. Tot ce stiam era ca erai in bratele mele si ca viata avea sens tocmai pentru ca tu erai acolo. - Dau usor la o parte stratul fin de zapada de pe buzele tale si te sarut cum n-am mai sarutat niciodata. La inceput ma trec fiori de gheata pe sira spinarii - atat de rece erai - dar in scurt timp te incalzesc cu respiratia mea si inima incepe sa-ti tresalte. Deschizi usor ochii si ma privesti pierduta. Ochii tai sunt reci ca luna si aprigi ca focul. Iti curbezi buzele intr-un zambet cu gropite si imi spui: "Buzele tale au gust de zahar ars." Eu iti mangai pistruii de pe pometi si iti spun fastacit: "Buzele tale au gust de zapada topita." 

Ma desprinzi de tine usor, ma privesti cu ochii in lacrimi si rostesti in acelasi timp cu mine:

"Te iubesc!"
.................................................................................

Au trecut multi ani de atunci. Stie ca-mi place sa ascult povestea noastra de la inceput, mereu si mereu, iar el mi-o spune de fiecare data, la fel de emotionat ca atunci cand ne-am sarutat pentru prima oara.

Iar buzele lui inca au gust de zahar ars. Iar buzele mele inca se topesc in saruturile lui.

Invelita in nori si strivita de pamant

Traiesc cu fruntea invelita in nori si gleznele strivite de pamant. Sunt atat de lunga incat extremele mele au capatat personalitati distincte. In timp ce buclele imi zboara visatoare printre albastru rece si galben de stele, talpile sunt puternic ancorate in freamatul zguduitor si arzator al concretului.

Dragele mele margini sunt atat de rupte una de alta incat ca sa poata comunica intre ele, fruntea trimite lacrimile sa curga la vale, peste colinele trupului meu, ca sa intrebe gleznele daca sunt fericite iar acestea, cuprinse de emotie, dau nastere unui fior calator care urca deal cu deal, pana sus  de tot. De la o vreme insa nimeni nu mai primeste vesti si este jale si in cer si pe pamant.

Undeva la jumatatea distantelor intre cele doua lumi, atarna suspendate palmele mele. Sunt cele mai iscusite palme din lume : stiu sa cante la pian, stiu sa picteze gradini parfumate, stiu sa rosteasca cuvinte frumoase si mai presus de orice, stiu sa iubeasca. Totusi, ele sunt cele mai nefericite palme din lume. Nu ajung nici pana jos, sa-si lipeasca tamplele de pamant si sa vibreze de viata, precum gleznele, si nici pana sus, sa-si cufunde genele in praful de aur al noptilor si sa danseze cu zanele universului, precum fruntea.

Da, palmele mele sunt condamnate sa duca o jumatate de viata. Palmele mele sunt condamnate sa traiasca cu bataile inimii infranate si cu atingeri monocrome. Numai cand o lacrima mesagera sau un fior calator trec prin dreptul lor, palmele mele se dezmortesc si palpita din nou.

Palmele mele au obosit sa tanjeasca in fiecare zi dupa melancolia sentimentala a norilor si dupa frenezia incordata a pamantului. Palmele mele si-au smuls dorul din piept si insingurarea din venele adormite si au impletit din ele un cos de sperante. In fiecare zi au cules cu grija lacrimile fruntii si fiorii gleznelor si le-au asezat cu dragoste in cosul de sperante. Palmele mele vor sa invete de la lacrimi sa curga nestavilit si de la fiori sa tremure emotionat.

Palmele mele invata in fiecare zi.

Palmele mele s-au dezghetat. Palmele mele au cunoscut explozia de culori si sunete. Se uita uimite una la cealalta si isi dau seama ca acum se vad pentru prima data cu adevarat. Erau acolo, impreuna, dintotdeauna, si totusi s-au simtit mereu singure.

Palmele mele au invatat. Elibereaza lacrimile si fiorii din cos si se avanta impetuos una catre cealalta. Se strang in brate, se infioara si se cutremura pana la lacrimi.

Palmele mele au aripi si curaj.

Palmele mele se tin de mana si calatoresc in fiecare zi. Acum se inalta energic spre cer, acum se prabusesc navalnic spre pamant. Palmele mele imi mangaie fruntea si imi saruta gleznele.

Palmele mele sunt indragostite.

Palmele mele sunt vii.

Traiesc cu fruntea invelita in nori, cu gleznele strivite de pamant si cu palmele pierdute in jocul nebun al dragostei.

Dreams of sharing dreams