Traiesc cu doua zile mai tarziu decat mine

Aţi avut vreodată senzaţia că trăiţi decalat faţă de propriul vostru eu? Ciudat sentiment mai e. Eu îl trăiesc de ceva vreme. Mai precis, mă simt de parcă aş fi în permanenţă cu două zile mai târziu decât corpul meu. Să vedeţi numai prin câte încurcături trec din pricina asta. Mă trezesc joi dimineaţă înjurându-l pe vecinul de deasupra că-şi permite să tropăie prin casă sâmbăta la prima oră (Chiar aşa! Cât tupeu!), îmi sun sărbătoriţii să le zic La multi ani cu două zile înainte (săracii, de stâjeniţi ce sunt, încearcă să mă facă să nu mă simt prost şi-mi spun aproape invariabil: "Mai bine mai devreme decât mai târziu.") sau le spun prietenilor că nu pot ieşi vineri seară la dans pentru că a doua zi e început de săptămână şi tre' să mă trezesc odihnită (iar ei mă privesc cu un aer de parcă deja mă compătimesc pentru ce ravagii face oboseala din om). Mda, ştiu ce gândiţi dar vă asigur că nu e glumă deloc, şi mai mult, nici nu sunt singura care simte aşa. Chiar de curând am citit un articol despre un tip care se simte cu doi metri mai departe de propriul lui corp. Aşa că nu mi se pare deloc ciudat că eu mă simt cu două zile mai târziu decât mine.

Bun, deci eu trăiesc poimâine. Toate ar fi bune şi frumoase dacă nu s-ar găsi câte unul-altul care să ma lovească în moalele capului cu: "Hai tu, ce te-a apucat? Azi e azi, nu e poimâine. Dacă nu mă crezi, îţi arăt în calendar." Apoi intră pe GreenwichMeanTime.com (vezi Doamne, ca să fie obiectiv) şi-mi arată negru pe alb: "Vezi, azi e azi. Mai sunt două zile până poimâine." şi îmi afişează un zâmbet atât de mândru de el de parcă ar spune: "Ce tare sunt, am făcut un bine cuiva azi. L-am adus cu picioarele în prezent." Poor guy, de unde să ştie el că eu n-am nevoie de binele lui, că mie mi-era cristal de bine cu două zile în avans. Ah, şi nu vă puteţi închipui ce şoc e să realizezi că, de fapt, eşti cu două zile mai înapoi (cică!). E ca şi cum ai retrograda în Liga a doua. Ca şi cum ai rămâne repetent. Te doare până în măduva oaselor şi îţi spui - ca în începutul melodiei lui Pixies - "Oh, STOOOP! Adică cum? Când anume am picat anul şi pe mine de ce nu m-a înştiinţat nimeni? Sau poate nu am picat nimic şi e doar un mare complot universal la adresa mea (Dar acum pe bune, chiar şi GMT-ul să fie băgat în tăreşenia asta? Hmm ...)" De ce? De ce e nevoie de atâta confuzie?

With your feet in the air and your head on the ground
Try this trick and spin it, yeah
Your head will collapse
If there's nothing in it
And you'll ask yourself
Where is my mind?

Bun, fie, dacă toţi zic să vin cu două zile înapoi, o fac şi pe-asta... Să nu mai spună nimeni că sunt căpoasă şi nu ascult. Dar, ar mai fi o problemă minoră. Cum rămâne cu faptul că am momente când îmi simt corpul făcut din gumă de mestecat şi că mă pot întinde 3000 de km până în Orientul Mijlociu? Hm? De asta ce mai spuneţi? Cum o să-mi mai puteţi demonstra că sunt aici, când tălpile mele sunt în Cişmigiu, ochii mei scrutează deşertul iar pe limbă am tone de nisip? Să vedem cum mă mai convingeţi acum.

(din peregrinările unui om cu eul dislocat de trup)

Peripeţiile unei inimi nebune (partea 1)

Inima mea este mare amatoare de senzaţii tari. Am prins-o o dată în timp ce-şi dădea drumul cu paraşuta de pe spira catedralei Westminster. Bineînţeles că paraşuta s-a deschis (da' de unde?), iar nebuna mea inimă a ajuns jos mai mult franjuri decât vie. Făcuse cunoştinţă cu toate toate unghiurile ascuţite ale acoperişului, cu toate dantelăriile stilului gotic şi cu toate basoreliefurile în formă de animale fantastice. Am cules-o de pe pavaj ca pe un iepure lovit de-o maşină. Avea maxilarul rupt şi oasele zdrobite. Mare mi-a fost mirarea când am văzut-o că-şi iroseşte ultimele licăriri de vlagă ca să deschidă gura într-un zâmbet însângerat şi să îngaime: "Ar trebui să-ncerci şi tu cândva."

Did I ever tell you that I've been struck by lightning seven times?

Have you ever observed the funny side of love?

Well, consider the fortunate/unfortunate character from "The Curious Case of Benjamin Button", the one that got struck by lightning seven times in his life and never got killed.

It occurred to me this morning that falling in love is exactly like getting struck by a lightning. You're taking a walk on a perfectly sunny day and suddenly a big stormy cloud forms above your head and a super-massive lightning bolt strikes you right in the chest: CRASH! BOOM! BANG!!! You're being set on fire from head to toe.

The funniest part of the story is that you don't die even if the flames will never quench. Instead, you keep walking like nothing happened, hoping that no one will notice you're burning so hard that you light up the night sky.

Your skin is made of flammable materials.
Your eyes are fiery comets.
Your fingers are fire matches.
Your heart is a third-degree burn wound.

Did I ever tell you that being struck by lightning was the only thing that ever made me feel alive - ablaze - alight - afire?



The English language lovers must have noticed the use of the Present Perfect Continuous tense ("I've been struck by lightning seven times.") which clearly indicates that the series is not over yet and other strikes could come at any minute :-))) Love always hits you when you least expect it. Aren't we all looking for that fire that will never be put out? :-)