Dying With the Speed of Light

I'm getting closer to that line
     the bright line of the horizon
     where all pain dissolves.
I'm the only traveller
     flying in this dark cold night
     where no hope is left.

I'm getting closer to that point
     the vantage point of the galaxy
     where all wars come to an end.
I'm heading for this fall alone
     swimming through sunken suns
     and aching planets.

As I plunge into the pitch-black abyss,
     fiery comets start haunting me,
     pushing me towards blazing supernovas
     and super-massive black holes.
The universe erupts in glaring lights
     dazzling my teary eyes.
Everything is illuminated and boiling
     yet, blood is freezing in my veins
     and my breath turns into icicles.

I'm falling faster and faster now.

Worlds are exploding all around me
     as the smell of gunpowder and burnt stardust
     fills my lungs with dying wishes.
I scream out my pain
     but no one can hear me
     and my scream breaks into sharp pieces
     echoing back to me
     piercing my untouched hips
     my cold pale lips
     my barren chest.

As I'm dying with the speed of light
I can almost hear the sound of stellar birth
     getting louder
     and louder.

Come, love, pull the black veil of death
     over my fragile shoulders
     and smash my bones to the ground.
Split me into millions of fragments
     of cosmic dust
     and scatter me into
     infinity.

(first published in October 2009 on http://luiza82.deviantart.com/art/Dying-with-the-speed-of-light-141619863)

Format ME: ENTER

I was a free space, they were the locked rooms.

I was an open book, they were the encrypted scrolls.

I was an endless river, they were the standing rocks.

I was a compass pointing all directions, they were the settings suns.

I reached for circles, they gave me squares.

I gave them stars, they sent me light bulbs.

I was a warm nearness, they were the frozen North Poles.

I called them poetic names, they tagged me with a military ID.

I showed them never-ending roads, they lured me into dead-ends.

I was a key.
They were throwing walls at me.

A key can open doors, not walls.

So
I stop
and
forget
who I am.

Forget
the circles
the stars
the poetry
the open spaces
the endless river.

I'm not a key.
I am the walls you threw at me.

(first published in December 2009 on http://luiza82.deviantart.com/art/Format-ME-ENTER-146401927)

despre distanta care doare

Citeam de curând un articol foarte reușit din revista Psychologies despre momentul în care acel coup de foudre inițial se transformă în dragoste indestructibilă. Autorul enumera acolo mai multe elemente care pot indica faptul că fulminanta și fragila îndrăgosteală a prins contur și greutate, devenind un sentiment curat și durabil. Unul dintre ele era momentul în care simți ca distanța doare (deși și celelalte erau tot pe atât de pertinente - o sa fac rost de articol și am sa vă citez din el pentru că merită). Ați simțit vreodată că sunteți atât de legat de un trup și de un suflet încât a fi departe de el doare de ca și cum ți-ar fi smulsă inima din piept? Să nu mai poți respira, să nu mai poți observa culorile din jur, să nu mai vrei să mănânci, să dormi, să trăiești? Să refuzi orice ai putea trăi numai pentru că ar fi fără acel cineva? Să simți că nimic nu mai are gust, că te doare în capul pieptului de dor, că ai în permanență un nod în gât, că îți dau lacrimile în cele mai nepotrivite momente ale zilei, că atunci când rămâi singur îți pui capul în palme și începi să plângi în hohote pentru că nu mai suporți golul din tine cu care trebuie să te trezești zi de zi, blestemând serile pentru că abia atunci conștientizezi cât ești de sfâșiat și rugându-te să reziști cu toată durerea asta până în binecuvântata zi când îți vei lipi urechea de pieptul celuilalt și vei simți cum ritmul inimii lui te readuce la viață iar atunci, abia atunci, totul va avea din nou sens? Abia atunci îți va fi din nou foame, sete, somn, poftă. Abia atunci îți vei pipăi capul pieptului și-ți vei spune: "În sfârșit, sunt complet!" Întrebarea e: cum învățăm să trăim cu acest gol în noi, așteptând acel moment în care vom fi din nou întregi?

despre (ne)sincronizare

Locuiesc într-o cameră cu tavan înalt. Atât de înalt încât nu găsesc nimic destul de mare pe care să mă caţăr ca să ajung la un ceas care se află sus de tot, la îmbinarea dintre perete şi tavan. Nu că aş vrea neapărat să-l dau jos de-acolo (deşi sunt perioade când ticăitul lui mă înnebuneşte) dar cam de două ori pe an ar trebui să-l reglez. Problema este când se dă ora înapoi, în octombrie. Am momente când mă panichez: "Vai, e deja 8? Iar nu m-am trezit la timp. Iar întârzii" Apoi îmi amintesc şi răsuflu uşurată: "Stai, e cu o oră în înainte. Uf, ce bine." Mereu trebuie să scad o oră din ceea ce văd pe ceas. La început e mai greu. Mai ales dimineaţa, când eşti somnoros şi eşti uşor indus în eroare. Până la urmă te obişnuieşti s-o faci instinctual. Creierul tău se adaptează să nu se mai lase înşelat de ceea ce vede, şi să efectueze instinctiv un anumit calcul.

Să zicem că în timp am ajuns să mă învăţ că din octombrie până în martie am de scăzut o oră din ce arată ceasul meu din camera cu tavan înalt. Mai greu e să mă obişnuiesc cu ceea ce văd în oglindă. Mă spăl dimineaţa pe faţă şi aproape de fiecare dată mă sperii de găurile pe care le văd în mine. Arăt de parcă aş fi fost ciuruită cu mitraliera. După şocul iniţial mă dezmeticesc şi-mi spun: "Stai. Asta nu sunt eu. Asta sunt eu minus visele mele."

Cândva poate am să găsesc o scară suficient de înaltă pe care să mă urc şi să reglez ceasul.
Cândva poate o să mă găsesc trăind printre visele mele.

Atunci nu va mai trebui să-mi forţez creierul să perceapă altceva decât ceea ce se vede.
Atunci voi ajunge să fiu în sfârşit sincronizată cu mine însămi.
Realitatea mea va fi reglată de visele mele împlinite.

Wonderful life

Life is a golden chest filled with magic tricks and precious little wonders.

Whenever you look for a miracle in your life, open the chest and let yourself overwhelmed.

Life never fails to amaze us. We should give it a chance. We have nothing to lose.

Life means nothing without happiness; without magic tricks and precious little wonders.

Wishing well

You wanna run away, run away
Just get on the fucking train and leave today
And it doesn't matter where you spend the night
You just might end up somewhere in a fight, in a fight
Or caught in your room on a concrete shelf
Fighting all alone, with yourself, with yourself
And you just wanna feel like a coin that's been tossed
In a wishing well, a wishing well
A wishing well, a wishing well
Well, you're tossed in the air
And you fell and you fell
Through the dark blue waters
Where you cast your spell
Like you were just a wish that could turn out well

...............................................

And she emerged from the dark
Like a ghost in my head
She said, "I haven't forgot
Any words that you said
I just stare at the clocks
And I cry in my sleep
And I tear up your letters
And I burn them in heaps
And I gather the ashes
In that hole in the ground
Where we fell"

We all have a home somewhere

What does a droplet of rain feel as it reaches the surface of the ocean?
As if it belongs there.

What does the frozen girl feel like when snowflakes are falling on her cheeks?
As if she's being kissed by her frozen boy.

Swim, don't let yourself sink

You've gotta swim
Swim for your life
Swim for the music
That saves you
When you're not so sure you'll survive
You gotta swim
And swim when it hurts
The whole world is watching
You haven't come this far
To fall off the earth
The currents will pull you
Away from your love
Just keep your head above

.....................................

You gotta swim
Swim in the dark
There's no shame in drifting
Feel the tide shifting and wait for the spark
Yeah you've gotta swim
Don't let yourself sink
Just find the horizon
I promise you it's not as far as you think
The currents will drag us away from our love
Just keep your head above
Just keep your head above
Swim
Just keep your head above
Swim, swim
Just keep your head above
Swim

Who needs love?

Not I!

I giorni

No tomorrow

All around me are familiar faces
Worn out places, worn out faces
Bright and early for their daily races
Going nowhere, going nowhere
Their tears are filling up their glasses
No expression, no expression
Hide my head I want to drown my sorrow
No tomorrow, no tomorrow
And I find it kind of funny
I find it kind of sad
The dreams in which I'm dying
Are the best I've ever had
I find it hard to tell you
I find it hard to take
When people run in circles
It's a very, very
Mad World
Mad world

The season of misery and self-pitty has just begun.

Greetings!

We - the miserable souls trapped in this world - welcome you!

Let the tears flowing!

Let the crying never end!

We wish you a pleasant stay!

I wish I had a river

It's coming on Christmas

They're cutting down trees

They're putting up reindeer

And singing songs of joy and peace

Oh I wish I had a river I could skate away on

But it don't snow here

It stays pretty green

I'm going to make a lot of money

Then I'm going to quit this crazy scene

Oh I wish I had a river

I could skate away on

Oh I wish I had a river so long

I would teach my feet to fly

Oh I wish I had a river

I made my baby cry.

He tried hard to help me

He put me at ease

Lord, he loved me so naughty

Made me weak in the knees

I wish I had a river I could skate away on

I'm so hard to handle

I'm selfish and I'm sad

Now I've gone and lost the best baby

That I ever had

I wish I had a river

I could skate away on

Oh I wish I had a river so long

I would teach my feet to fly

Oh I wish I had a river

I made my baby say goodbye

It's coming on Christmas

They're cutting down trees

They're putting up reindeer

And singing songs of joy and peace

I wish I had a river

I could skate away on.

Love after love

by Derek Walcott

"The time will come
when, with elation,
you will greet yourself arriving
at your own door, in your own mirror,
and each will smile at the other’s welcome,

and say, sit here. Eat.
You will love again the stranger who was your self.
Give wine. Give bread. Give back your heart
to itself, to the stranger who has loved you

all your life, whom you ignored
for another, who knows you by heart.
Take down the love letters from the bookshelf,

the photographs, the desperate notes,
peel your own image from the mirror.
Sit. Feast on your life."


I found this beautiful poem on the foreword of the novel "The Time Traveller's Wife", written by Audrey Niffenegger. I can't wait to read the book!

O farama de tinerete

O zi insorita de noiembrie. O alee intr-un parc oarecare. Nu stii cum ai ajuns acolo. Picioarele tale nu mai asculta de mult de tine. Si-au luat lumea in cap. Nu-ti mai amintesti de cand s-a intamplat asta. Te miri cum de este atat de multa liniste cand atatia oameni misuna in jurul tau. Uite, baietelul acela cu par blond deschide larg gura, de parca isi striga sora aflata in leaganul alaturat, dar niciun sunet nu strabate aerul pana la tine. Si de ce se misca atat de incet totul ? Doi indragostiti se fugaresc cu zambetele pana la urechi si abia reusesc sa nu te imbranceasca dar tie ti se pare ca ai putea strabate tot parcul si i-ai gasi abia cu doi pasi mai departe de unde esti acum. « Ce Doamne-iarta-ma se intampla cu mine ? »

Te asezi pe o banca pe care ai mai stat candva cand erai mai tanara si lumea se purta cu tine de parca mergeai in ritm cu ea, nu de una singura. Iti lasi capul pe spate asa cum iti placea mereu s-o faci si privesti crengile de platan de deasupra ta. E frumos, desi nu atat de frumos pe cat era odata. Stii ca ar trebui sa vezi mai multe culori si sa te incante mai mult franturile de cer senin care se intrezaresc printre frunze. Inchizi ochii si apoi ii redeschizi, in speranta ca la a doua tentativa vei vedea mai mult decat nuante de maro si petice de cer de un gri insipid. Dezamagire totala. Nicio schimbare. Iti place ceea ce vezi dar stii ca puteai distinge mult mai multe candva. De la globuletele care atarna de ramuri si nervurile frunzelor de un galben nespus de jucaus pana la nuantele de kaki ale scoartei. « Trebuie sa fie mai mult de atat. »

Indignata, opresti primul trecator care se iveste. E o femeie la vreo patruzeci de ani. «Fiti draguta, vreau sa va intreb ceva. Va rog sa va uitati putin la coroana acestui copac si sa-mi spuneti ce vedeti.» Femeia priveste nedumerita in sus si apoi spune cu un aer total descumpanit : « Niste crengi goale si triste, ce as putea sa vad altceva ? »

Iti dau lacrimile. Nu se poate sa fie doar atat. Tu vezi clar frunzele frumos dantelate si franturile de cer dintre ele, dar stii ca lipseste ceva. Ar trebui sa vezi mai mult, si nu stii cum sa faci sa reusesti asta.

Exact atunci trece pe langa tine un baiat cu par negru si obraji imbujorati. Te uiti in urma lui spunandu-ti ca daca mai erai tanara, ai fi alergat dupa el si l-ai fi sarutat pe acei obraji atat de frumosi. Poate te-ar fi placut si ati fi continuat sa va plimbati impreuna. Dar nu mai e cazul… Ai ajuns la varsta la care nu-ti mai este permisa o astfel de fericire simpla. Apleci trista capul si incepi sa plangi usor. Auzi pasi. Tanarul s-a intors din drum si vine catre tine. Este chiar mai frumos decat ti s-a parut la prima vedere. « Doamne, oare de ce se apropie ? » Tanarul ajunge in dreptul tau si cu cea mai candida voce te intreaba : « Buna, cred ca suntem colegi de liceu. Esti clasa a XII-a la liceul Tudor Vianu ? Ma bucur ca te regasesc aici. De mult am vrut sa-ti vorbesc. » Apoi zambeste timid si isi lasa privirea in pamant.

Nu mai ai cuvinte. Il iei de mana si ii faci semn sa se aseze langa tine pe banca. Va lasati amandoi capul pe spate si priviti spre cer, printre crengile de platan. O explozie de nuante se naste in fata ochilor tai inmarmuriti de uimire. Dintr-o data totul este cum era candva : colorat, zgomotos, parfumat. Iti auzi inima batand tot mai repede. Si de data asta, nu bate singura. Are ecou. Inima baiatului frumos de langa tine care iti strange mana de parca nu ar mai vrea sa ti-o lase niciodata.

~ O farama de tinerete, de atat avem nevoie. Cineva care sa creada in tineretea noastra. ~

The piano keeps me alive

The past is dead...

I'm losing myself in memories of the future...

I'm a piano key waiting for the right fingers...

Not entirely hopeless

I think I know the answer to the question in my previous post:

when hope dies, another hope takes its place...

at least that's what I hope

and if I still hope that, it means that I'm not completely hopeless, right?

 Someone will reach out for me and grab my hand

Stuck in a Moment I Can't Get Out Of

paul hewson | MySpace Video

I'm not afraid of anything in this world
There's nothing you can throw at me that I haven't already heard
I'm just trying to find a decent melody
A song that I can sing in my own company

I never thought you were a fool
But darling, look at you
You gotta stand up straight
Carry your own weight
These tears are going nowhere, baby

You've got to get yourself together
You've got stuck in a moment
And now you can't get out of it
Don't say that later will be better
Now you're stuck in a moment
And you can't get out of it

And if the day won't last
And if your way should falter
Along this stony pass
It's just a moment
This time will pass

Cold, in my soul

God, I feel so empty and alone...

Things to do when you're dead...

... and you struggle to be alive again:

- Breathe! (Just keep on breathing!)
- Cry! (It's ok to cry.)
- Allow yourself at least 2 months of grief.
- Don't pretend that you're ok. Be miserable! Be weak! Be annoying! You should be! It's your right! You earned it when you died!
- Breathe! (Just keep on breathing!)