10 lucruri de neuitat din 2010

1. Parcul Ioanid acoperit de zapada pe 4 ianuarie
2. O pereche de manusi primite in dar de la mii de km distanta (Glove love)
3. The Parlotones in concert la Siver Church
4. Un sarut in februarie
5. Roma
6. Muse in concert la Sziget Festival
7. Chisinaul
8. Dansand in Club Mojo cu iubitul meu
9. Capitalele statelor africane
10. Mic-dejunurile delicioase alaturi de iubitul meu

viaţa bate filmul iar dragostea bate stereotipii

Trăiesc de ceva vreme cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele şi ceea ce am învăţat în acest timp este că tot ce am învăţat până atunci în materie de dragoste era fals. Suntem bombardaţi pe toate căile de stereotipi, de şabloane, de etichete. Ajungem să credem ceea ce ni se spune, nu ceea ce simţim. Ajungem să nu mai vedem tot ce este cu adevărat pur şi frumos în ceea ce ni se întâmplă, în oamenii pe care îi întâlnim. Eu vreau să vă zic că nimic din reţetele miraculoase care promit succesul unor relaţii nu este valabil. A-ţi dori romantism nu înseamnă a fi nerealist. Bărbaţii nu sunt de pe Marte şi femeile de pe Venus. Nu există tehnici de genul: "dacă-l suni prea des, o să-i piară interesul". Toate acestea sunt nişte mari iluzii care ne îndepărtează de adevărata esenţă a dragostei. De câte ori voi avea ocazia, voi repeta acest lucru cu toată covingerea: Nu există formule predefinite, nu există reguli şi nu există limite, când e vorba de dragoste. Iar dragostea e romantică, e caldă, e naivă, e curată, e bună şi e necondiţionată. Dragostea adevărată chiar e patetic de frumoasă.

Cele mai frumoase lucruri de pe lumea asta le-am trăit chiar în viaţa reală: cel mai frumos sărut, cea mai caldă îmbrăţişare, cele mai romantice plimbări, cele mai frumoase declaraţii de dragoste. Am avut fericirea de a cunoaşte un bărbat tandru, un bărbat romantic, un bărbat bun, un bărbat cu suflet de înger. Am în fiecare zi dovada vie că dragostea transcende orice limită, orice încadrare, orice încercare de a o clasifica şi de a-i găsi distincţii în funcţie de sexe. Nu există feminin şi masculin în manifestările dragostei. Două suflete care se iubesc se suprapun până la identificare. La acest nivel de trăire, contururile se estompează, genurile se contopesc, barometrele lumii fizice devin derizorii. La acest nivel de trăire există o singură inimă care pulsează cu o frenezie nebună şi cu o candoare desăvârşită.

Stereotipii în dragoste sunt deja desueţi. E vremea să îi scoatem în afara vieţilor noastre. E vremea să ne lăsăm liberi să iubim cu toată fiinţa. E vremea să-l privim pe cel iubit în ochi şi să nu-l mai vedem ca pe un corp străin pe care nu-l vom înţelege niciodată pe deplin. Cel iubit este însăşi parte integrantă din sângele care ne curge prin vene în această clipă. Tot ce trebuie să facem este să-l iubim de ca şi cum nicio barieră fizică nu ar exista între noi; de ca şi cum el este cea mai minunată fiinţă de pe lumea asta. Trebuie doar să-l iubim de ca şi cum întregul nostru eu s-ar dezintegra dacă el nu ar mai fi.

despre distanta care doare

Citeam de curând un articol foarte reușit din revista Psychologies despre momentul în care acel coup de foudre inițial se transformă în dragoste indestructibilă. Autorul enumera acolo mai multe elemente care pot indica faptul că fulminanta și fragila îndrăgosteală a prins contur și greutate, devenind un sentiment curat și durabil. Unul dintre ele era momentul în care simți ca distanța doare (deși și celelalte erau tot pe atât de pertinente - o sa fac rost de articol și am sa vă citez din el pentru că merită). Ați simțit vreodată că sunteți atât de legat de un trup și de un suflet încât a fi departe de el doare de ca și cum ți-ar fi smulsă inima din piept? Să nu mai poți respira, să nu mai poți observa culorile din jur, să nu mai vrei să mănânci, să dormi, să trăiești? Să refuzi orice ai putea trăi numai pentru că ar fi fără acel cineva? Să simți că nimic nu mai are gust, că te doare în capul pieptului de dor, că ai în permanență un nod în gât, că îți dau lacrimile în cele mai nepotrivite momente ale zilei, că atunci când rămâi singur îți pui capul în palme și începi să plângi în hohote pentru că nu mai suporți golul din tine cu care trebuie să te trezești zi de zi, blestemând serile pentru că abia atunci conștientizezi cât ești de sfâșiat și rugându-te să reziști cu toată durerea asta până în binecuvântata zi când îți vei lipi urechea de pieptul celuilalt și vei simți cum ritmul inimii lui te readuce la viață iar atunci, abia atunci, totul va avea din nou sens? Abia atunci îți va fi din nou foame, sete, somn, poftă. Abia atunci îți vei pipăi capul pieptului și-ți vei spune: "În sfârșit, sunt complet!" Întrebarea e: cum învățăm să trăim cu acest gol în noi, așteptând acel moment în care vom fi din nou întregi?

recunostinta

Am avut azi norocul de a cunoaste un baietel de 9 ani care m-a impresionat profund. Acest baietel este bland, inimos, plin de entuziasm, de pofta de a invata si de a imparti ceea ce stie cu ceilalti. Face taekwondo, citeste encilopedii, rasfoieste albumele de pictura gasite prin casa iar cand intalneste o doamna, o saluta cu un zambet pe buze si cu un "Saru'mana!" spus din suflet. L-am mangaiat pe cap si i-am spus ca sunt tare mandra de el. Ochii copilului acesta bun au licarit de bucurie. "Multumesc!", mi-a spus zambind emotionat. Mi-am luat la revedere de la micul David si m-am trezit dintr-o data nespus de fericita. Uneori avem norocul sa cunoastem oameni minunati iar cand se intampla asta, sa nu ezitam sa le spunem cat de minunati sunt. :-)

despre decizia optima

Situatiile nu sunt simple sau complicate. Ele pot fi interpretate ca fiind simple sau complicate in functie de perceptia fiecaruia dintre noi, iar aceasta perceptie este determinata atat de natura (personalitatea) noastra, cat si de experientele care ne-au format sau de principiile de viata cu care am am fost invatati din familie sau pe care ni le-am insusit noi de-a lungul timpului.

Privite din exterior, intr-o abordare simplista de gen "alb-negru", orice situatie este simpla. Situatiile devin tot mai complicate pe masura ce te implici in nucleul lor, pe masura ce incerci sa le analizezi multiplele fatete din care sunt alcatuite si pe care putini le vad cu adevarat pentru ca prea putini incearca sa vada o situatie din alta perspectiva decat din aceea unilaterala (individuala). Cu cat incerci sa identifici diversele variabile ale problemei, cu cat incerci sa te pui in "sosetele" tututor celor implicati in acea problema, cu atat lucrurile devin mai complicate si solutiile mai greu de ales.

Si aici ajungem la acel profil uman conturat in functie de modul in care facem alegeri (maximiser versus satisficer). Sunt un maximiser. Vad mereu o problema din foarte multe unghiuri (in niciun caz nu din toate, dar din cate de multe pot, prin natura mea) si incerc sa gasesc mereu solutia optima, care sa satisfaca cat mai multe din perspectivele problemei. Imi este foarte greu sa ma decid pentru ca deseori intervin noi aspecte care se bat cap in cap. Rezolv ceva, stric altceva. Iar asta ma termina. Nu spun ca e rau sa fii asa. Dar e al naibii de chinuitor. Procesul de gandire care precede o decizie (alegere) este anevoios si epuizant. Mai mult, a lua o decizie in baza unei deliberari indelungate nu-ti garanteaza ca ai facut alegerea optima. O alegere poate fi optima intr-un anumit moment, intr-o anumita conjunctura. Nimic nu este optim la modul general. Totul este subiectiv si relativ. Suferinta resimtita de un maximiser deriva tocmai din faptul ca el si-ar dori ca acea alegere sa fie cea mai buna din toate punctele de vedere.

Pentru cineva ca mine este inca si mai complicat. Eu imi doresc sa aleg ce e mai bun pentru toti, adica in primul rand pentru ceilalti, si apoi pentru mine. Eu as fi un maximiser altruist. Adica de obicei incerc aleg optim pentru ceilalti. Dar, dupa cum spuneam, alegerea optima este doar o iluzie. Tot ce poti sa faci este sa te apropii cat mai mult posibil de acel optim, constient fiind ca nu exista o decizie optima universala, ca nu vei putea sa-i multumesti pe toti, ca nu vei putea sa-ti satisfaci toate exigentele interioare legate de acea "problema". Daca esti constient de asta, suferi mai putin pentru ca intelegi relativitatea criteriilor de alegere. Iar aceasta relativitate provine din faptul ca suntem oameni; suntem subiectivi; avem emotii; avem asteptari; avem sentimente si aspiratii... Si niciodata nu vom putea trece peste acest subiectivism, oricat am incerca noi sa o facem.

Pana la urma, tocmai aici sta frumusetea existentei noastre: totul este o necontenita surpriza; totul este influentat de ceea ce traim, de starile pe care le avem, de oamenii pe care ii cunoastem. Suntem intr-o perpetua schimbare, desi nu realizam asta decat foarte rar. Prin urmare, deciziile noastre sunt si ele intr-o continua evolutie. Nimic nu e valabil la modul general in ceea ce ne priveste. Suntem oameni, iar asta ne spulbera orice sansa de a gasi vreodata solutia optima in problemele cu care ne confruntam. Ceea ce trebuie sa alegem insa, de fiecare data, este ceea ce ne reprezinta cat mai bine, in esenta noastra. Chiar si daca acea alegere este petru "aici, acum". Tot ce putem face este sa decidem in conformitate cu glasul nostru interior. Iar aceea este decizia optima umana pe care o putem lua. Singura decizie corecta, ca oameni.

colecţionez breşe în haosul lumii

Cu toţii avem nevoie să găsim o breşă în haosul care ne înconjoară. O nevoie disperată, ba chiar organică şi vitală, aş spune.

Viaţa ni se aşterne în faţa ochilor ca un puzzle compus din 10.000 de piese împrăştiate haotic înaintea noastră. Iubim emoţia pe care ne-o provoacă dificultatea de a pune piesele cap la cap. Cu cât procesul este mai anevoios, cu atât suntem mai intrigaţi şi mai motivaţi. Totuşi, cât de fericiţi şi eliberaţi ne simţim după ce, la capătul unor ceasuri frustrante, dăm peste două piese - numai două piese - care se potrivesc?

În realitate, viaţa este mult mai complicată decât un puzzle de 10.000 de piese. Piesele care ne sunt aruncate în cale nu sunt menite să se potrivească decât în mod excepţional. Toată viaţa ne-o petrecem încercând să punem cap la cap aceste piese, frământându-ne să găsim un loc care să ni se potrivească, un mediu căruia să simţim că aparţinem, un om lângă care să simţim că totul capătă un sens. Ceea ce facem, de fapt, este să ducem o luptă încrâncenată pentru a îmblânzi haosul în care ne trezim în fiecare dimineaţă. Căutăm un ecou, un feedback, un sentiment dăruit şi întors către noi, o sincronizare intimă cu natura, cu omul, cu universul.

Am căutat mereu aceste momente rare în care vibrăm odată cu aerul din jurul nostru, acea persoană lângă care să-mi lipesc pieptul şi să aud cum inimile noastre se suprapun chiar şi pentru o fărâmă de clipă.

Colecţionez breşe în haosul lumii. Vânez frânturi de ordine cu aceeaşi frenezie cu care ador dezordinea în care am deschis ochii şi-n care am să-i închid. Mă încarc de emoţia colectivă la concerte, în cinematografe, în librării, în parcuri, acolo unde sunetele, imaginile, culorile şi parfumurile se revarsă în mod egal peste toţi iar sângele ne aleargă prin vene cu aceeaşi pasiune nestăvilită, măcar pentru o fracţiune de timp în care un mugur de sens explodează în sânul oceanului de haos.

despre dragostea autentica

Sunt fascinată, poate mai mult ca oricând, de sentimentul de dragoste, de trăirile pe care le naşte în tine frenezia iubirii absolute. Citesc tot ce-mi pică în mână pe acest subiect: poezii, blog-uri, articole, eseuri, cărţi. Acum am descoperit un studiu intim asupra dragostei scris cu pasiune de către sociologul Liviu Antonesei. Îl citesc cu inima emoţionată pentru că regăsesc acolo atât de multe din concepţiile mele proprii legate de iubire, concepţii care s-au cristalizat în mine de-a lungul timpului astfel încât acum să pot spune că ştiu ce înseamnă dragostea.

Am să mă opresc momentan doar la un citat care defineşte dragostea prin ceea ce am crezut eu mereu că trebuie să fie dragostea împlinită: o reciprocitate deplină pe toate planurile. Vă las cu aceste rânduri frumoase şi promit să revin cu un studiu mai larg asupra imperativităţii reciprocităţii într-o relaţie de dragoste.

"Există iubire autentică doar acolo unde partenerii sînt dispuşi să primească servitutea voluntară reciprocă, adică să renunţe la unele  atribute ale suveranităţii personale în mod reciproc şi, pe cît este omeneşte posibil, echitabil, prin urmare simetric.
 
Dacă renunţarea nu este reciprocă, nu este vorba despre dragoste cu adevărat, ci despre o manifestare perversă a dialecticii hegeliene dintre stăpîn şi sclav.

Îndrăgostiţii au o capacitate infinită de dăruire, de a fi în perpetuă atenţie unul faţă de celălalt. Această atitudine provine din grija îndrăgostitului de a nu-i face celuilalt un rău, de a nu-l răni, dacă este posibil, nici măcar din greşeală. Închişi în „lumea lor”, neatenţi adesea la lumea din jur, ei pot fi egoişti faţă de ceilalţi, dar nu unul faţă de celălalt. Un îndrăgostit egoist faţă de partenerul său sau de partenera sa este o pură contradicţie în termeni, un fel de oximoron."

"A fi în stare să te dăruieşti în întregime, fără nici o reţinere, e cea mai mare bucurie pe care ţi-o poate îngădui viaţa. Iubirea adevărată începe de la acest punct de disoluţie. Viaţa personală se întemeiază pe dependenţă, pe dependenţa reciprocă.” (Henry Miller - Sexus)

despre (ne)sincronizare

Locuiesc într-o cameră cu tavan înalt. Atât de înalt încât nu găsesc nimic destul de mare pe care să mă caţăr ca să ajung la un ceas care se află sus de tot, la îmbinarea dintre perete şi tavan. Nu că aş vrea neapărat să-l dau jos de-acolo (deşi sunt perioade când ticăitul lui mă înnebuneşte) dar cam de două ori pe an ar trebui să-l reglez. Problema este când se dă ora înapoi, în octombrie. Am momente când mă panichez: "Vai, e deja 8? Iar nu m-am trezit la timp. Iar întârzii" Apoi îmi amintesc şi răsuflu uşurată: "Stai, e cu o oră în înainte. Uf, ce bine." Mereu trebuie să scad o oră din ceea ce văd pe ceas. La început e mai greu. Mai ales dimineaţa, când eşti somnoros şi eşti uşor indus în eroare. Până la urmă te obişnuieşti s-o faci instinctual. Creierul tău se adaptează să nu se mai lase înşelat de ceea ce vede, şi să efectueze instinctiv un anumit calcul.

Să zicem că în timp am ajuns să mă învăţ că din octombrie până în martie am de scăzut o oră din ce arată ceasul meu din camera cu tavan înalt. Mai greu e să mă obişnuiesc cu ceea ce văd în oglindă. Mă spăl dimineaţa pe faţă şi aproape de fiecare dată mă sperii de găurile pe care le văd în mine. Arăt de parcă aş fi fost ciuruită cu mitraliera. După şocul iniţial mă dezmeticesc şi-mi spun: "Stai. Asta nu sunt eu. Asta sunt eu minus visele mele."

Cândva poate am să găsesc o scară suficient de înaltă pe care să mă urc şi să reglez ceasul.
Cândva poate o să mă găsesc trăind printre visele mele.

Atunci nu va mai trebui să-mi forţez creierul să perceapă altceva decât ceea ce se vede.
Atunci voi ajunge să fiu în sfârşit sincronizată cu mine însămi.
Realitatea mea va fi reglată de visele mele împlinite.

pledoarie pentru sport

Despre puţine lucruri din viaţa mea de până acum pot spune că sunt mândră. Unul dintre ele este faptul că am făcut sport de performanţă în copilărie şi prima parte a adolescenţei (până am început să mă concentrez serios pe şcoală). Am făcut mai întâi vreo 4-5 ani de înot (la clubul Dinamo) şi apoi vreo 4 ani de karate shotokan-fudokan (la clubul Sakura). Primul s-a transformat în timp într-o adevărată pasiune pentru apă şi pentru sporturile acvatice. Cel de-al doilea este cel care m-a marcat enorm, oferindu-mi o adevărată lecţie de viaţă (poate pentru că eram mai mărişoară şi am putut înţelege mai bine implicaţiile sportului).

De ce spun că sunt mândră? Dintr-o serie de motive foarte puternice. În primul rând, acest sport a fost pentru mine ca un adevărat stagiu în armată. Mi-a oferit o disciplină pe care n-am mai primit-o de nicăieri la un nivel atât de ridicat. Îmi amintesc că aveam şase antrenamente pe săptămână (fie seara, de la 20 la 22), fie dimineaţa (de la 7). Pentru un copil căruia i se cereau rezultate impecabile şi la şcoală, era destul de greu să te ţii de un astfel de program. Dar eu am luat-o ca pe o responsabilitate şi m-am ţinut de ea dumnezeieşte. Pe ploaie, pe ger, pe arşiţă, pe întuneric sau la prima rază a dimineţii, cu maldăre de teme pentru a doua zi, epuizată sau cu febră, cu problemele pe care le aveam în familie, plângând sau cu lacrimile deja uscate, eu trebuia să fiu la antrenament, în cantonament sau la competiţii.

Acolo şi atunci am învăţat ce înseamnă să strângi din dinţi şi să lupţi până la capăt împotriva limitelor tale fizice şi psihice. Atunci şi acolo am învăţat ce înseamnă să respecţi regulile, să fii punctual, să fii supus, să-ţi respecţi adversarul, să joci corect, să înduri, să mergi înainte şi când nu mai poţi, şi când nu mai crezi că vei reuşi. Acolo am învăţat să lucrez în echipă (proba mea de bază era kata sincron), să intuieşti mişcările partenerilor, să te mulezi pe ritmul lor, să crezi în NOI, în efortul comun către acelaşi obiectiv, să te bucuri alături de ei la victorii şi să-ţi asumi parte din pierdere la înfrângeri. Acolo am învăţat că poţi să munceşti şi să te dăruieşti cu totul şi să nu ai niciun rezultat şi totuşi, s-o iei de la capăt, de la zero, să-ţi rupi iar muşchii, să te îmbolnăveşti iar de la podeaua rece ca gheaţa, să-ţi verşi iar toată sudoarea din tine, să continui să lupţi şi să speri că data viitoare vei reuşi.

Cu ocazia aceasta, vreau să-i mulţumesc antrenorului meu, dl Dragoş Cozmaciuc, pentru tot ce m-a învăţat, pentru că a fost exigent cu mine, pentru că mi-a cerut mereu mai mult, pentru că a ştiut cum să mă motiveze, pentru că m-a apreciat atunci când am meritat, pentru lecţiile de viaţă pe care ni le oferea la sfârşitul fiecărui antrenament şi, mai presus de toate, pentru că m-a format ca OM. Mai am o lecţie de învăţat de la dumnealui, ceva ce n-am ştiut să fac până acum: să-mi împlinesc visele "pas cu pas" (expresia lui preferată). Am fost mereu prea înfometată să am totul atunci, să reuşesc atunci. Incă mai sunt, pentru că viitorul este aşa nesigur pentru mine. Nu mă pot baza pe el şi totuşi, trebuie să cred în el şi să merg către el puţin cu puţin, "pas cu pas", până ajung la el. Şi chiar dacă el se îndepărtează pe măsură ce eu mă apropii de el, şi chiar dacă îmi voi zdreli tălpile pe drumul către el, şi chiar dacă mă voi rătăci de o mie de ori până ajung la el, nu mi-e teamă de greutăţi. Sportul mi-a oferit toată disciplina şi determinarea necesară pentru a nu renunţa la visele mele, oricât de grele ar fi de atins.

Doamne ce dor mi s-a făcut de acea vârstă (13-14 ani), de acel efort nebun, de acele antrenamente, de toţi colegii mei alături de care am crescut şi m-am umanizat. Totul e proaspăt în inima mea. Nimic nu va fi vreodată uitat. Nicio lecţie nu va fi vreodată dezvăţată. Sunt recunoscătoare pentru tot ce a născut în mine acest sport. Pentru totdeauna.

nu stiu sa vad sforile si sunt fericita asa

Azi dimineaţă mi-am dat seama că e posibil ca soarele să atârne de o sfoară invizibilă deasupra capului nostru şi ca florile de cireş să fie de fapt făcute din hârtie creponată. Şi ştiţi ce am decis? Am decis că mă doare în cot dacă fac parte dintr-o piesă de teatru sau din Truman Show, atâta timp cât îmi creşte sufletul în mine când văd soarele răsărind şi apunând în explozii de culori sau când trec pe sub un copac înflorit şi parfumul lui mă face să închid ochii de emoţie.

Am înţeles că lumea se împarte în două categorii de oameni: cei care văd sforile şi cartoanele de decor, şi cei care, chiar dacă le văd, aleg să se bucure de ca şi cum nu le-ar vedea.

Am înţeles că am să mor încercând să văd că omul e liber (dacă descoperă cum), că omul e bun (chiar dacă nu e), că lumea e pură (dacă tu o vezi aşa), că există fericire (dacă îţi doreşti cu adevărat) şi dragoste necondiţionată (dacă eşti capabil să iubeşti necondiţionat).

Am înţeles că sunt fericită că pot trăi fără să mă simt ameninţată de sforile care trag de noi înainte şi-napoi.

So, never lose your ability to perceive beauty and purity, even if you might die trying.

To change the world,
Start with one step.
However small,
The first step is hardest of all.

You might die trying.
Oh, you might die trying.
Yeah, you might die trying.

Yeah, I will die trying. What about you?

Traiesc cu doua zile mai tarziu decat mine

Aţi avut vreodată senzaţia că trăiţi decalat faţă de propriul vostru eu? Ciudat sentiment mai e. Eu îl trăiesc de ceva vreme. Mai precis, mă simt de parcă aş fi în permanenţă cu două zile mai târziu decât corpul meu. Să vedeţi numai prin câte încurcături trec din pricina asta. Mă trezesc joi dimineaţă înjurându-l pe vecinul de deasupra că-şi permite să tropăie prin casă sâmbăta la prima oră (Chiar aşa! Cât tupeu!), îmi sun sărbătoriţii să le zic La multi ani cu două zile înainte (săracii, de stâjeniţi ce sunt, încearcă să mă facă să nu mă simt prost şi-mi spun aproape invariabil: "Mai bine mai devreme decât mai târziu.") sau le spun prietenilor că nu pot ieşi vineri seară la dans pentru că a doua zi e început de săptămână şi tre' să mă trezesc odihnită (iar ei mă privesc cu un aer de parcă deja mă compătimesc pentru ce ravagii face oboseala din om). Mda, ştiu ce gândiţi dar vă asigur că nu e glumă deloc, şi mai mult, nici nu sunt singura care simte aşa. Chiar de curând am citit un articol despre un tip care se simte cu doi metri mai departe de propriul lui corp. Aşa că nu mi se pare deloc ciudat că eu mă simt cu două zile mai târziu decât mine.

Bun, deci eu trăiesc poimâine. Toate ar fi bune şi frumoase dacă nu s-ar găsi câte unul-altul care să ma lovească în moalele capului cu: "Hai tu, ce te-a apucat? Azi e azi, nu e poimâine. Dacă nu mă crezi, îţi arăt în calendar." Apoi intră pe GreenwichMeanTime.com (vezi Doamne, ca să fie obiectiv) şi-mi arată negru pe alb: "Vezi, azi e azi. Mai sunt două zile până poimâine." şi îmi afişează un zâmbet atât de mândru de el de parcă ar spune: "Ce tare sunt, am făcut un bine cuiva azi. L-am adus cu picioarele în prezent." Poor guy, de unde să ştie el că eu n-am nevoie de binele lui, că mie mi-era cristal de bine cu două zile în avans. Ah, şi nu vă puteţi închipui ce şoc e să realizezi că, de fapt, eşti cu două zile mai înapoi (cică!). E ca şi cum ai retrograda în Liga a doua. Ca şi cum ai rămâne repetent. Te doare până în măduva oaselor şi îţi spui - ca în începutul melodiei lui Pixies - "Oh, STOOOP! Adică cum? Când anume am picat anul şi pe mine de ce nu m-a înştiinţat nimeni? Sau poate nu am picat nimic şi e doar un mare complot universal la adresa mea (Dar acum pe bune, chiar şi GMT-ul să fie băgat în tăreşenia asta? Hmm ...)" De ce? De ce e nevoie de atâta confuzie?

With your feet in the air and your head on the ground
Try this trick and spin it, yeah
Your head will collapse
If there's nothing in it
And you'll ask yourself
Where is my mind?

Bun, fie, dacă toţi zic să vin cu două zile înapoi, o fac şi pe-asta... Să nu mai spună nimeni că sunt căpoasă şi nu ascult. Dar, ar mai fi o problemă minoră. Cum rămâne cu faptul că am momente când îmi simt corpul făcut din gumă de mestecat şi că mă pot întinde 3000 de km până în Orientul Mijlociu? Hm? De asta ce mai spuneţi? Cum o să-mi mai puteţi demonstra că sunt aici, când tălpile mele sunt în Cişmigiu, ochii mei scrutează deşertul iar pe limbă am tone de nisip? Să vedem cum mă mai convingeţi acum.

(din peregrinările unui om cu eul dislocat de trup)

despre acel simplu "Te iubesc"

Ciudată mai e şi dragostea asta. O bună bucată de viaţă ai impresia că o cunoşti, dar se ascunde sub atât de multe forme încât e foarte greu s-o recunoşti. De-a lungul timpului, iubim din pasiune, iubim din recunoştinţă, iubim din ataşament, iubim pentru că vrem să iubim sau iubim pentru că suntem disperat de singuri. Aruncăm declaraţii de dragoste şi gesturi de tandreţe, facem promisiuni şi ne construim vise, în speranţa că vom ajunge să simţim ceea ce spunem că simţim. Dar nimic. Deşi ne manifestăm zgomotos, cu parade şi focuri de artificii, în interior rămânem inerţi.

Dacă suntem cu adevărat norocoşi, ajungem să trăim acea dragoste - singura dragoste pură - care ne mişcă toată existenţa, care ne tremură şi ne cutremură, fără să mai depunem niciun efort ca să simţim ceva. Ajungem dintr-o dată să iubim doar pentru că nu putem să nu iubim. Ajungem dintr-o dată să nu ne mai dorim să primim totul. Ajungem dintr-o dată să nu mai avem nevoie de cuvinte mari şi de promisiuni. Ajungem dintr-o data să nu mai găsim un motiv pentru acea dragoste: iubim pentru că totul ne împinge către acel cineva. Iubim necondiţionat. Iubim fără temeri.

Da, fără teama că vom fi abandonaţi. Mai ţineţi minte când, în adolescenţă, prietenii vă dădeau sfaturi în dragoste, de genul: "Ia nu-i mai arăta tu cât de mult o iubeşti, să vezi cum vine singură la tine. Dacă i te pui aşa pe tavă, te va lăsa una-două." N-am înţeles niciodată cum e să-ţi doreşti să faci pe cineva să te iubească pentru că se teme că te va pierde. Cum e să vrei să fii iubit din teamă? Şi totuşi, mulţi dintre noi încă iubim aşa, şi credem cu încrâncenare că aceea e dragoste, deşi, vă spun sigur că nu este dragoste, ci teamă. O teamă morbidă de a fi părăsiţi.

Dragostea nu cunoaşte teamă, îndoială, angoasă. Iubeşti, chiar dacă eşti conştient că poţi pierde oricând. Iubeşti chiar dacă celălalt este numai miere cu tine. Iubeşti pentru că iubeşti, fără să aştepţi nimic înapoi, şi totuşi, cunoscând culmi nebănuite de fericire atunci când ţi se răspunde tot cu dragoste.

Iar atunci când ajungi să iubeşti aşa, îţi pare rău că ţi-ai irosit cuvintele de dor şi dragoste cu alte persoane, înainte. Ai vrea să pronunţi pentru prima dată acele cuvinte de dragoste, ai vrea să inventezi cuvinte noi, gesturi noi, jocuri noi... să reinventezi totul, pentru acel cineva, pentru dragostea vieţii tale. Te-ai da peste cap şi te-ai preface în toate minunăţiile lumii şi ţi se pare că nimic nu e suficient pentru a-ţi exprima dragostea. Te auzi spunând cuvinte pe care le-ai mai spus şi te deteşti pentru asta. Încerci imposibilul şi nu reuşeşti. Ar trebui să reinventezi totul: un nou limbaj verbal, un nou limbaj al dragostei. Uneori reuşeşti, uneori nu. Şi asta te sfâşie.

Apoi, într-o bună zi, realizezi că nu e nevoie de nimic nou. Realizezi că tot ce-ţi doreşti să spui şi tot ce-ţi doreşti să auzi este: "Te iubesc!", iar atunci, privindu-l pe celălalt în ochi, realizezi că simţi acel sentiment pentru prima oară şi ştii că şi celălalt îl simte pentru prima oară. Acel "Te iubesc!" nu a mai fost şi nu va mai fi niciodată spus aşa, pentru că atunci când pronunţi aceste cuvinte şi le simţi cu adevărat, întreg universul ascultă. Faci o declaraţie în faţa stelelor. Faci o declaraţie în faţa umanităţii. Faci o declaraţie în faţa inimii tale. Iar în acel moment, acel simplu "Te iubesc!" este tot ce trebuie pronunţat pentru ca lumea să continue să existe, pentru ca universul să continue să respire, pentru ca viaţa să continue să nască dragoste.

Un Paste atipic, cu aromă de cuvinte

Da, anul ăsta a fost Paşte mai special, pentru mine. A avut un gust mai puternic de cuvinte, decât de cozonac.

Am terminat de citit "First Love" de Ivan Turghenev (în engleză) şi am terminat de scris primul meu scenariu de scurt metraj. Yuppy! Mă bucur că am reuşit să exprim în cele aproape 13 pagini de scenariu (ceea ce s-ar transpune în 10-15 minute de film) tot ce mi-am propus să arăt, deşi, mărturisesc, abia ieri am avut o idee care a dat peste cap toată povestea, dar sunt mulţumită de ce a ieşit.

Bineînţeles că este vorba de o poveste de dragoste. Ce altceva ar putea să mă inspire? Da, tema poate părea un clişeu. La urma urmei, dragostea e cea mai întâlnită temă din istoria artei. Sper numai că am ilustrat-o într-un mod frumos din punct de vedere vizual şi bogat din punct de vedere emoţional. După cum spunea profesorul meu de literatură din liceu, toate marile teme ale omenirii au fost abordate încă din cea mai veche scriere care s-a păstrat până în zilele noastre: "Epopeea lui Ghigameş" (Mesopotamia, sec. 27 î.e.n.) şi ca în loc să ne consumăm energia încercând să născocim teme noi, mai bine ne concentrăm să găsim acel ceva în care credem cu adevarat şi să-l exprimăm în cel mai personal şi original mod cu putinţă.

Între a inova şi a crea o emoţie, am să tind mereu să reuşesc magia cu emoţia. 

Sunt fericită! Şi pentru că scenariul meu se termină cu o melodie, şi pentru că cel la care mă gândesc când ascult melodia asta înseamnă totul pentru mine, am s-o împart cu voi acum. Enjoy!

Cum ajung la mine?

Bun. Hai să trecem direct la cea mai grea întrebare pe care mi-am pus-o vreodata: "Cine sunt eu?" (cu toate variaţiunile de rigoare: "ce vreau eu? unde merg eu? ce mă face fericită? care este sensul meu?"). Recunosc, e posibil să fie o chestiune de angoasă personală transformată în timp într-o reală obsesie (pentru ca nu văd mulţi oameni in jurul meu zbătându-se atât de mult ca peştele pe uscat, cum fac eu de ani şi ani de zile, luptând împotriva curentului, când aş putea să-mi canalizez eforturile pentru a mă îndrepta către unde îmi este locul).

Pe plan personal, am ştiut mereu ce vreau şi ce mă împlineşte. Nu am avut niciodata vreo urmă de îndoială în privinţa asta. Am căutat dragostea curată, cu orice preţ, până m-am dat cu capul de pragul de sus atât de rău încât nu mi-am mai putut recunoaşte faţa desfigurată. Totuşi, un suflet bun m-a putut recunoaşte şi printre răni şi cicatrici, luându-mă cu dragoste de pe mal, unde ma agitam disperată în propria baie de sânge, şi dându-mi drumul înapoi în adâncul albastru al mării. Scurta clipă de fericire generată de contactul cu apa a fost umbrită de cuvintele lui: "Acum eşti liberă să înoţi unde vezi cu ochii. Ai toată lumea în faţă. Acum poţi să faci în sfârşit ce simţi cu adevărat." In acel moment mi s-a strâns stomacul de durere, m-am agăţat cu îndârjire de piciorul lui şi i-am spus: "Eu simt că trebuie să fiu cu tine, pentru că tu mă faci fericită. Nu ştiu unde să mă duc pentru că nu însemn nimic singură." M-a privit mai întâi nedumerit dar după ce mi-a simţit mâinile încolăcite în jurul lui cu cea mai hotarata dragoste, a înţeles că nici el nu s-ar putea desprinde de mine. Aşa că m-a strâns în braţe încordat şi mi-a spus cu tandreţe: "Bine, dragostea mea, eu nu voi pleca niciodată de lângă tine. Iţi voi fi mereu alături, pentru ca tu să poţi înflori cu adevărat. Iar tu vei descoperi cine eşti şi unde vrei să mergi cu adevărat. Marea este a noastră. Trebuie doar să-mi spui unde vrei să mergem."

Aşa a început această călătorie către mine însămi, călătorie pe care n-am avut ocazia s-o trăiesc niciodată, până acum, pentru că niciodată nu am pus preţ pe mine (iar dacă acum pun preţ pe mine, este pentru că el pune preţ pe mine şi mă învaţă să mă preţuiesc). Dacă cineva mă întreba până de curând ceva banal de genul: "Ce culoare îţi place?" sau "Ce muzică îţi place?" sau "Ce vrei să-ţi cumpăr din excursia în Londra?" m-aş fi panicat complet şi aş fi răspuns: "Nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată ce îmi place/ ce-mi doresc. Dar ştiu ce îi place/ ce şi-ar dori mama/tata/prietenul." De cele mai multe ori preferam să răspundă altcineva în locul meu pentru că mi-era egal: toate îmi plăceau la fel de mult, pentru că de fapt nu ştiam ce-mi place cu adevărat. Poate pentru că eu nu mă plăceam pe mine cu adevărat? (oare de ce vorbesc la trecut, oare sunt pe drumul către un armistiţiu cu mine însămi?). Oare de ce nu mă plăceam? Poate pentru ca trăiam cu sentimentul că tot ce se întâmplă rău în jurul meu este din vina mea? Poate pentru că asumându-mi responsabilitatea pentru tot ce se întâmpla atât cu mine (ceea ce aş fi putut controla, în oarecare măsură), cât şi cu ceilalţi (ceea ce mi-era aproape imposibil să controlez), fiecare eşec mă descuraja şi mă făcea să mă simt mai mică, mai nepregătită pentru viaţa asta? Poate pentru că vedeam atâta tristeţe şi tragedie în oamenii pe care îi iubeam încât faptul că nu puteam să le schimb viaţa în bine mă determina să mă urăsc? În orice caz, cert este că îmi era atât de ruşine cu mine încât nu aveam curaj să fac lucruri pe care, dacă le-aţi afla, probabil că aţi râde. Spre exemplu, eram atât de timidă şi speriată de perspectiva că aş putea face ceva greşit, încât, dacă mă aflam în faţa vitrinei unui magazin şi îmi doream foarte mult ceva dinăuntru (să zicem o îngheţată, sau poate o carte), nu îndrăzneam să intru să cumpăr pentru că mi-era ruşine să întreb cât costă, ştiind că dacă îmi depăşea bugetul nu aş fi putut să spun că nu îmi permit. Stăteam cu nasul lipit de geam şi pe măsură ce îmi imaginam că aş păşi în magazin să întreb cât costă, mi se ridica nodul spaimei din capul pieptului până în gât iar inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Parcă vedeam în faţa ochilor privirea dezamăgită a vânzătorului când îi spuneam că nu am suficienţi bani, iar acest gând mă paraliza efectiv. Mi se rupea sufletul când mă gândeam că aş putea dezamăgi pe cineva, fie el şi nenea care vinde îngheţată şi pe care nu l-am mai întâlnit niciodată. Teama de a nu dezamăgi prima mereu asupra propriei mele dorinţe, aşa că îmi dezlipeam nasul de vitrina aburită şi mă îndepărtam suspinând, uşurată de faptul că simţeam cum nodul din gât începe să se disipeze şi cum inima începe să-şi recapete pulsul firesc. În timp ce învăţam să renunţ la propria mea nevoie/poftă/dorinţă, îmi spuneam mereu acelaşi lucru: "Când o să am mulţi bani, o să intru în fiecare magazin şi o să cumpăr chiar şi lucruri de care nu am nevoie. Oamenii vor zâmbi în urma mea, nu vor ofta dezamăgiţi."

V-am spus toate acestea ca să înţelegeţi ce fel de copil si adolescent am fost si cum am ajuns aici. Mâine am să vă povestesc despre cum am început să-mi las nodul din gât acasă şi să ies în lume să mă descopăr aşa cum nu am făcut-o niciodată. Pentru că da, azi am făcut ceva pentru sufletul meu şi am văzut că merită să am curajul să deschid gura, fără să-mi fie teamă că dezamăgesc.

E târziu, aşa că vă doresc o noapte frumoasă şi plină de vise în care să credeţi, pentru că sunt alte voastre şi sunt unice.

(Post-editing: Ca sa vezi ca atunci cand cauti ceva cu adevarat, incepi sa primesti raspunsuri. Tocmai vroiam sa inchid calculatorul cand am dat peste un citat al cuiva de pe facebook: "The world will ask you who you are, and if you don't know, the world will tell you." Frumos, nu? Asa si e. :-)