Situatiile nu sunt simple sau complicate. Ele pot fi interpretate ca fiind simple sau complicate in functie de perceptia fiecaruia dintre noi, iar aceasta perceptie este determinata atat de natura (personalitatea) noastra, cat si de experientele care ne-au format sau de principiile de viata cu care am am fost invatati din familie sau pe care ni le-am insusit noi de-a lungul timpului.
Privite din exterior, intr-o abordare simplista de gen "alb-negru", orice situatie este simpla. Situatiile devin tot mai complicate pe masura ce te implici in nucleul lor, pe masura ce incerci sa le analizezi multiplele fatete din care sunt alcatuite si pe care putini le vad cu adevarat pentru ca prea putini incearca sa vada o situatie din alta perspectiva decat din aceea unilaterala (individuala). Cu cat incerci sa identifici diversele variabile ale problemei, cu cat incerci sa te pui in "sosetele" tututor celor implicati in acea problema, cu atat lucrurile devin mai complicate si solutiile mai greu de ales.
Si aici ajungem la acel profil uman conturat in functie de modul in care facem alegeri (maximiser versus satisficer). Sunt un maximiser. Vad mereu o problema din foarte multe unghiuri (in niciun caz nu din toate, dar din cate de multe pot, prin natura mea) si incerc sa gasesc mereu solutia optima, care sa satisfaca cat mai multe din perspectivele problemei. Imi este foarte greu sa ma decid pentru ca deseori intervin noi aspecte care se bat cap in cap. Rezolv ceva, stric altceva. Iar asta ma termina. Nu spun ca e rau sa fii asa. Dar e al naibii de chinuitor. Procesul de gandire care precede o decizie (alegere) este anevoios si epuizant. Mai mult, a lua o decizie in baza unei deliberari indelungate nu-ti garanteaza ca ai facut alegerea optima. O alegere poate fi optima intr-un anumit moment, intr-o anumita conjunctura. Nimic nu este optim la modul general. Totul este subiectiv si relativ. Suferinta resimtita de un maximiser deriva tocmai din faptul ca el si-ar dori ca acea alegere sa fie cea mai buna din toate punctele de vedere.
Pentru cineva ca mine este inca si mai complicat. Eu imi doresc sa aleg ce e mai bun pentru toti, adica in primul rand pentru ceilalti, si apoi pentru mine. Eu as fi un maximiser altruist. Adica de obicei incerc aleg optim pentru ceilalti. Dar, dupa cum spuneam, alegerea optima este doar o iluzie. Tot ce poti sa faci este sa te apropii cat mai mult posibil de acel optim, constient fiind ca nu exista o decizie optima universala, ca nu vei putea sa-i multumesti pe toti, ca nu vei putea sa-ti satisfaci toate exigentele interioare legate de acea "problema". Daca esti constient de asta, suferi mai putin pentru ca intelegi relativitatea criteriilor de alegere. Iar aceasta relativitate provine din faptul ca suntem oameni; suntem subiectivi; avem emotii; avem asteptari; avem sentimente si aspiratii... Si niciodata nu vom putea trece peste acest subiectivism, oricat am incerca noi sa o facem.
Pana la urma, tocmai aici sta frumusetea existentei noastre: totul este o necontenita surpriza; totul este influentat de ceea ce traim, de starile pe care le avem, de oamenii pe care ii cunoastem. Suntem intr-o perpetua schimbare, desi nu realizam asta decat foarte rar. Prin urmare, deciziile noastre sunt si ele intr-o continua evolutie. Nimic nu e valabil la modul general in ceea ce ne priveste. Suntem oameni, iar asta ne spulbera orice sansa de a gasi vreodata solutia optima in problemele cu care ne confruntam. Ceea ce trebuie sa alegem insa, de fiecare data, este ceea ce ne reprezinta cat mai bine, in esenta noastra. Chiar si daca acea alegere este petru "aici, acum". Tot ce putem face este sa decidem in conformitate cu glasul nostru interior. Iar aceea este decizia optima umana pe care o putem lua. Singura decizie corecta, ca oameni.
Showing posts with label decisions. Show all posts
Showing posts with label decisions. Show all posts
Wednesday, 26 May 2010
Friday, 9 April 2010
nu stiu sa vad sforile si sunt fericita asa
Azi dimineaţă mi-am dat seama că e posibil ca soarele să atârne de o sfoară invizibilă deasupra capului nostru şi ca florile de cireş să fie de fapt făcute din hârtie creponată. Şi ştiţi ce am decis? Am decis că mă doare în cot dacă fac parte dintr-o piesă de teatru sau din Truman Show, atâta timp cât îmi creşte sufletul în mine când văd soarele răsărind şi apunând în explozii de culori sau când trec pe sub un copac înflorit şi parfumul lui mă face să închid ochii de emoţie.
Am înţeles că lumea se împarte în două categorii de oameni: cei care văd sforile şi cartoanele de decor, şi cei care, chiar dacă le văd, aleg să se bucure de ca şi cum nu le-ar vedea.
Am înţeles că am să mor încercând să văd că omul e liber (dacă descoperă cum), că omul e bun (chiar dacă nu e), că lumea e pură (dacă tu o vezi aşa), că există fericire (dacă îţi doreşti cu adevărat) şi dragoste necondiţionată (dacă eşti capabil să iubeşti necondiţionat).
Am înţeles că sunt fericită că pot trăi fără să mă simt ameninţată de sforile care trag de noi înainte şi-napoi.
So, never lose your ability to perceive beauty and purity, even if you might die trying.
Am înţeles că lumea se împarte în două categorii de oameni: cei care văd sforile şi cartoanele de decor, şi cei care, chiar dacă le văd, aleg să se bucure de ca şi cum nu le-ar vedea.
Am înţeles că am să mor încercând să văd că omul e liber (dacă descoperă cum), că omul e bun (chiar dacă nu e), că lumea e pură (dacă tu o vezi aşa), că există fericire (dacă îţi doreşti cu adevărat) şi dragoste necondiţionată (dacă eşti capabil să iubeşti necondiţionat).
Am înţeles că sunt fericită că pot trăi fără să mă simt ameninţată de sforile care trag de noi înainte şi-napoi.
So, never lose your ability to perceive beauty and purity, even if you might die trying.
To change the world,
Start with one step.
However small,
The first step is hardest of all.
Start with one step.
However small,
The first step is hardest of all.
You might die trying.
Oh, you might die trying.
Yeah, you might die trying.
Oh, you might die trying.
Yeah, you might die trying.
Yeah, I will die trying. What about you?
Wednesday, 6 January 2010
We are MEN, not MACHINES!
WE ARE HUMAN BEINGS, GOD DAMN IT! OUR LIFE HAS VALUE!
WE HAVE THE POWER TO CREATE HAPPINESS!
WE HAVE THE POWER TO MAKE LIFE FREE AND BEAUTIFUL!
WE HAVE THE POWER TO MAKE THIS LIFE A WONDERFUL ADVENTURE!
1. Set ourselves free!
2. Believe in humanity!
3. Stand up for something pure and something right!
4. Start a revolution inside ourselves!
5. Breathe life!
Sunday, 3 January 2010
Cum m-am inecat ca sa gasesc viata
Stiu, ar trebui sa dorm la ora asta dar se pare ca somnul nu se mai lipeste de mine. Asa ca voi face exact ce nu trebuie sa fac. Avea dreptate mama: fiecare pasare pe limba ei piere.
Tocmai m-am recuperat dupa o pseudo-intalnire cu moartea in timpul unor scufundari in Marea Egee (asta dupa ce ani de zile am visat sa fac asta, how ironic is that?). Nimic deosebit: pacatosul ala de tub de oxigen s-a trezit sa faca figuri tocmai cand ma aflam la adancimea maxima admisa. Eh, nu e cazul sa exagerez cu lamentarile. Am scapat basma-curata. Sa zic merci. Asa, deci, dupa toata tarasenia asta, doctorii mi-au spus raspicat ca am nevoie de odihna si liniste pe termen nelimitat pentru ca, vezi-Doamne, as suferi de tulburare de stres post-trumatic (cine-o mai fi inventat si termenul asta?). Toate bune si frumoase numai ca nu pot sa dorm si m-am saturat sa zac cu ochii pe tavan asteptand sa mi se intample ceva, macar un nenorocit de vis.
Asa ca le dau naibii de sfaturi medicale sau prietenesti sau ce-or mai fi ele si fac ceea ce stiu sa fac dintotdeauna. Singurul lucru la care ma pricep cu adevarat: alerg pana pe muchia stancii si sar in apa intunecata care se intinde pana la orizont. Nu vreau decat sa ma simt invaluita in mare si sa inot pana o sa pot dormi din nou. Goala, scufundata in albastru, in inima apelor, e singurul loc unde ma simt acasa. Ah, primeste-ma in tine!
Contactul cu apa marii imi zguduie toata fiinta prin cel mai curat si intens sentiment trait vreodata. Pret de cateva zeci de secunde raman sub apa, nemiscata, cu ochii inchisi, cu respiratia taiata: ascult inima marii si ea o asculta pe a mea. Ne miram, ca la fiecare intalnire, de cat de perfect ni se sincronizeaza bataile inimii. Stim amandoua ca apartinem una alteia desi ne-am promis sa nu ne spunem cuvinte. Cuvintele sunt facute sa zboare in aer. Pentru adancurile fermecate ale marii este nevoie de alte cai de comunicare.
Ceva asemanator cu textura unei meduze imi atinge glezna stanga. Dintr-un gest reflex, incep sa dau din picioare ca sa ajung la suprafata. Scot capul din apa si inspir cu putere aerul noptii. Cata liniste doar pentru mine! Zambesc fericita si imi intind trupul pentru a incepe o miscare de bras. Raman consternata: picioarele nu mai asculta. Se misca haotic si spasmodic, asa cum se misca picioarele celor care nu stiu sa inoate. Reusesc sa-mi mentin pozitia la suprafata apei presand apa cu palmele si incercand sa avansez catre mal dar la scurt timp nici bratele nu mai asculta de mine. Acum bat apa exact ca un incepator care se teme ca se va ineca. Nimic din corpul meu nu mai vrea sa execute ceea ce stie atat de bine. E ca si cum am uitat tot ce stiam si acum simt pentru prima data acea frica terifianta de mare. Cum mi se poate intampla mie asa ceva? Nu apuc sa ma chinui prea mult prea mult ca sunt inghitita de apa. Alunec incet spre fundul marii si nu pot sa fac absolut nimic sa ma salvez. Incep sa ma zbat din toate incheieturile dar asta nu face decat sa-mi consume energia si sa-mi grabeasca sfarsitul. Intr-o strafulgerare de clipa realizez consternata: Acum am sa mor. Incetez sa ma mai zbat. Pana la urma, macar mor acasa, nu in bratele vreunui strain sau intr-un pat trist. Da, macar mor acasa, in bratele singurei fiinte cu care am vibrat vreodata la unison: marea. Imi las trupul moale sa cada usor pe nisipul sarutat de ape.
---------------------------------------------------------------------------------
Deschid brusc ochii si incerc sa inspir adanc oxigen dar tot ce-mi intra in plamani este apa sarata. Si totusi... Traiesc? Sunt intinsa pe spate pe fundul marii. Trebuie ca s-a facut dimineata pentru ca vad clar apa de un albastru straveziu si deasupra ei, in zbor, pescarusi galagiosi. Deschid ochii mai larg si raman consternata: pot vedea toata lumea de la suprafata: coasta stancoasa, poteca inverzita, intrarea in oras, casa unde locuiesc cu familia mea si... pe mine, stand in pat si urandu-mi viata. Ma vad pe mine cum astept sa plece mama din camera ca sa-mi bag capul in perna si sa plang infundat pentru ca nu mai pot face ceea ce iubesc mai mult pe lumea asta – sa ma scufund in inima marii si sa-i explorez misterele. Da, plang si ma urasc ca nu am curajul sa ma duc si sa ma arunc de pe stanca si sa mor acolo, cu marea de gat, asa cum ar fi firesc sa se intample.
Nu mai stiu ce sa cred. Traiesc in doua planuri sau nu mai traiesc deloc? Unde sunt moarta si unde sunt vie? Mai sunt vie? Imi mut privirea spre fundul marii si raman cu totul incremenita de ceea ce vad: tot fundul auriu al marii, cat vezi cu ochii, este acoperit de mii si mii de trupuri goale asezate pe spate. Toti acesti oameni, toti acesti zburatori ai marilor, au ajuns aici la fel ca mine: incercand cu tot dinadinsul sa-si traiasca vietile ascultandu-si inima dar alegand sa faca asta mult prea tarziu, cand deja nu mai stiau sa vorbeasca limbajul propriei inimi.
Cineva trebuie sa ne invete din nou sa dam din picioare ordonat. Poate de fapt nimic nu este pierdut. Poate e mai bine aici, prizonieri pe fundul marii, incercand sa gasim o cale de a invata din nou sa inotam sub apa, cu plamanii inecati, decat prinsi in absurditatea propriilor neputinte din viata de la suprafata.
Ma simt relaxata si eliberata. Pot ramane aici pentru totdeauna. Pot sa vad in fiecare dimineata cum straluceste soarele prin panza de lichid translucid care se asterne protector deasupra mea. Pot sa adorm in fiecare seara cu melodia valurilor in ureche. Pot sa visez sirene si delfini. Pot sa respir albastru pana devin cu totul albastra, pana devin cu totul parte din apa, din nisip, din alge. Inchid ochii si zambesc larg. Ceva ma prinde de mana stanga si imi strange usor degetele. Deschid ochii si privesc spre stanga mea: baiatul cu ochi negri imi zambeste frumos si toata marea se umple de flori albastre si de stele cazatoare. Se ridica usor de pe fundul marii, ma ia in brate si ma urca spre suprafata. El inca stie sa inoate. Vai, cat de mladios i se misca trupul. Sunt atat de fascinata de unduirile lui incat aproape ca pierd momentul. Exact inainte sa ma scoata la suprafata, ii iau capul in palme si ii spun: Vreau sa raman aici cu tine. Ochii lui frumosi se deschid larg de uimire si lacrimi turcoaz i se preling pe obraji. Ii mangai parul negru cu reflexe albastrui si il las sa ma sarute prelung si apasat in timp ce ma coboara la loc pe fundul marii, pierzandu-ne printre fluturi albastri si trupurile indragostitilor imbratisati cu incrancenare. Viata... Aici era viata!
Tocmai m-am recuperat dupa o pseudo-intalnire cu moartea in timpul unor scufundari in Marea Egee (asta dupa ce ani de zile am visat sa fac asta, how ironic is that?). Nimic deosebit: pacatosul ala de tub de oxigen s-a trezit sa faca figuri tocmai cand ma aflam la adancimea maxima admisa. Eh, nu e cazul sa exagerez cu lamentarile. Am scapat basma-curata. Sa zic merci. Asa, deci, dupa toata tarasenia asta, doctorii mi-au spus raspicat ca am nevoie de odihna si liniste pe termen nelimitat pentru ca, vezi-Doamne, as suferi de tulburare de stres post-trumatic (cine-o mai fi inventat si termenul asta?). Toate bune si frumoase numai ca nu pot sa dorm si m-am saturat sa zac cu ochii pe tavan asteptand sa mi se intample ceva, macar un nenorocit de vis.
Asa ca le dau naibii de sfaturi medicale sau prietenesti sau ce-or mai fi ele si fac ceea ce stiu sa fac dintotdeauna. Singurul lucru la care ma pricep cu adevarat: alerg pana pe muchia stancii si sar in apa intunecata care se intinde pana la orizont. Nu vreau decat sa ma simt invaluita in mare si sa inot pana o sa pot dormi din nou. Goala, scufundata in albastru, in inima apelor, e singurul loc unde ma simt acasa. Ah, primeste-ma in tine!
Contactul cu apa marii imi zguduie toata fiinta prin cel mai curat si intens sentiment trait vreodata. Pret de cateva zeci de secunde raman sub apa, nemiscata, cu ochii inchisi, cu respiratia taiata: ascult inima marii si ea o asculta pe a mea. Ne miram, ca la fiecare intalnire, de cat de perfect ni se sincronizeaza bataile inimii. Stim amandoua ca apartinem una alteia desi ne-am promis sa nu ne spunem cuvinte. Cuvintele sunt facute sa zboare in aer. Pentru adancurile fermecate ale marii este nevoie de alte cai de comunicare.
Ceva asemanator cu textura unei meduze imi atinge glezna stanga. Dintr-un gest reflex, incep sa dau din picioare ca sa ajung la suprafata. Scot capul din apa si inspir cu putere aerul noptii. Cata liniste doar pentru mine! Zambesc fericita si imi intind trupul pentru a incepe o miscare de bras. Raman consternata: picioarele nu mai asculta. Se misca haotic si spasmodic, asa cum se misca picioarele celor care nu stiu sa inoate. Reusesc sa-mi mentin pozitia la suprafata apei presand apa cu palmele si incercand sa avansez catre mal dar la scurt timp nici bratele nu mai asculta de mine. Acum bat apa exact ca un incepator care se teme ca se va ineca. Nimic din corpul meu nu mai vrea sa execute ceea ce stie atat de bine. E ca si cum am uitat tot ce stiam si acum simt pentru prima data acea frica terifianta de mare. Cum mi se poate intampla mie asa ceva? Nu apuc sa ma chinui prea mult prea mult ca sunt inghitita de apa. Alunec incet spre fundul marii si nu pot sa fac absolut nimic sa ma salvez. Incep sa ma zbat din toate incheieturile dar asta nu face decat sa-mi consume energia si sa-mi grabeasca sfarsitul. Intr-o strafulgerare de clipa realizez consternata: Acum am sa mor. Incetez sa ma mai zbat. Pana la urma, macar mor acasa, nu in bratele vreunui strain sau intr-un pat trist. Da, macar mor acasa, in bratele singurei fiinte cu care am vibrat vreodata la unison: marea. Imi las trupul moale sa cada usor pe nisipul sarutat de ape.
---------------------------------------------------------------------------------
Deschid brusc ochii si incerc sa inspir adanc oxigen dar tot ce-mi intra in plamani este apa sarata. Si totusi... Traiesc? Sunt intinsa pe spate pe fundul marii. Trebuie ca s-a facut dimineata pentru ca vad clar apa de un albastru straveziu si deasupra ei, in zbor, pescarusi galagiosi. Deschid ochii mai larg si raman consternata: pot vedea toata lumea de la suprafata: coasta stancoasa, poteca inverzita, intrarea in oras, casa unde locuiesc cu familia mea si... pe mine, stand in pat si urandu-mi viata. Ma vad pe mine cum astept sa plece mama din camera ca sa-mi bag capul in perna si sa plang infundat pentru ca nu mai pot face ceea ce iubesc mai mult pe lumea asta – sa ma scufund in inima marii si sa-i explorez misterele. Da, plang si ma urasc ca nu am curajul sa ma duc si sa ma arunc de pe stanca si sa mor acolo, cu marea de gat, asa cum ar fi firesc sa se intample.
Nu mai stiu ce sa cred. Traiesc in doua planuri sau nu mai traiesc deloc? Unde sunt moarta si unde sunt vie? Mai sunt vie? Imi mut privirea spre fundul marii si raman cu totul incremenita de ceea ce vad: tot fundul auriu al marii, cat vezi cu ochii, este acoperit de mii si mii de trupuri goale asezate pe spate. Toti acesti oameni, toti acesti zburatori ai marilor, au ajuns aici la fel ca mine: incercand cu tot dinadinsul sa-si traiasca vietile ascultandu-si inima dar alegand sa faca asta mult prea tarziu, cand deja nu mai stiau sa vorbeasca limbajul propriei inimi.
Cineva trebuie sa ne invete din nou sa dam din picioare ordonat. Poate de fapt nimic nu este pierdut. Poate e mai bine aici, prizonieri pe fundul marii, incercand sa gasim o cale de a invata din nou sa inotam sub apa, cu plamanii inecati, decat prinsi in absurditatea propriilor neputinte din viata de la suprafata.
Ma simt relaxata si eliberata. Pot ramane aici pentru totdeauna. Pot sa vad in fiecare dimineata cum straluceste soarele prin panza de lichid translucid care se asterne protector deasupra mea. Pot sa adorm in fiecare seara cu melodia valurilor in ureche. Pot sa visez sirene si delfini. Pot sa respir albastru pana devin cu totul albastra, pana devin cu totul parte din apa, din nisip, din alge. Inchid ochii si zambesc larg. Ceva ma prinde de mana stanga si imi strange usor degetele. Deschid ochii si privesc spre stanga mea: baiatul cu ochi negri imi zambeste frumos si toata marea se umple de flori albastre si de stele cazatoare. Se ridica usor de pe fundul marii, ma ia in brate si ma urca spre suprafata. El inca stie sa inoate. Vai, cat de mladios i se misca trupul. Sunt atat de fascinata de unduirile lui incat aproape ca pierd momentul. Exact inainte sa ma scoata la suprafata, ii iau capul in palme si ii spun: Vreau sa raman aici cu tine. Ochii lui frumosi se deschid larg de uimire si lacrimi turcoaz i se preling pe obraji. Ii mangai parul negru cu reflexe albastrui si il las sa ma sarute prelung si apasat in timp ce ma coboara la loc pe fundul marii, pierzandu-ne printre fluturi albastri si trupurile indragostitilor imbratisati cu incrancenare. Viata... Aici era viata!
Sunday, 13 December 2009
Friday, 11 December 2009
FORMAT me : ENTER
I was a free space, they were the locked rooms.
I was an open book, they were the encrypted scrolls.
I was an endless river, they were the standing rocks.
I was a compass pointing all directions, they were the settings suns.
I reached for circles, they gave me squares.
I gave them stars, they sent me light bulbs.
I was a warm nearness, they were the frozen North Poles.
I called them poetic names, they tagged me with a military ID.
I showed them never-ending roads, they left me dead-ends.
I was a key.
They were throwing walls at me.
A key can open doors, not walls.
So
I stop
and
forget
who I am.
Forget
the circles
the stars
the poetry
the open spaces
the endless river.
I'm not a key.
I am the walls you threw at me.
I was an open book, they were the encrypted scrolls.
I was an endless river, they were the standing rocks.
I was a compass pointing all directions, they were the settings suns.
I reached for circles, they gave me squares.
I gave them stars, they sent me light bulbs.
I was a warm nearness, they were the frozen North Poles.
I called them poetic names, they tagged me with a military ID.
I showed them never-ending roads, they left me dead-ends.
I was a key.
They were throwing walls at me.
A key can open doors, not walls.
So
I stop
and
forget
who I am.
Forget
the circles
the stars
the poetry
the open spaces
the endless river.
I'm not a key.
I am the walls you threw at me.
Thursday, 10 December 2009
Monday, 30 November 2009
Who will you be when the end comes?
The end of the world will come, sooner or later. It's just a matter of time.
If this will occur during your lifetime, you'll have to decide quickly and take a stand. So, who will you be: one of the billions of people fighting for their own survival or one of the few who will sacrifice themselves for a greater good - the survival of mankind?
I am totally certain of whom I'm going to be. For me there is just one possible path. I don't love myself as much as I love all the others. And I'm happy to feel this way. Incredibly happy.
If you settled this issue, there is only one more decision to make: what is the image that you'll have in mind right before the whole world falls apart? I don't know about you guys, but I want to be sure that in front of my eyes will flash only moments of love. There is one picture that I like in particular. It always reminds me of the simple beauty of pure love. I think this is what I choose to have in mind in the last instant of my life:
If this will occur during your lifetime, you'll have to decide quickly and take a stand. So, who will you be: one of the billions of people fighting for their own survival or one of the few who will sacrifice themselves for a greater good - the survival of mankind?
I am totally certain of whom I'm going to be. For me there is just one possible path. I don't love myself as much as I love all the others. And I'm happy to feel this way. Incredibly happy.
If you settled this issue, there is only one more decision to make: what is the image that you'll have in mind right before the whole world falls apart? I don't know about you guys, but I want to be sure that in front of my eyes will flash only moments of love. There is one picture that I like in particular. It always reminds me of the simple beauty of pure love. I think this is what I choose to have in mind in the last instant of my life:
And he smiled shyly at her
And she smiled back with tears in her eyes
And she smiled back with tears in her eyes
And he held her hand as if he would never let go
And she let him hold her as if nothing will ever tear them apart
PS You should see "2012" on the largest screen that you can find in your town. It's really impressive!
PS The photo belongs to Dimitri Caceaune. (http://fhrankee.deviantart.com)
PS The photo belongs to Dimitri Caceaune. (http://fhrankee.deviantart.com)
Saturday, 28 November 2009
The future is unfolding now
If you're out of ideas, check out this inspiring website: www.43things.com
First things that spring to my mind:
- bring a smile on other people's faces;
- find hapiness in being by myself;
- being more focused on my long-term goals;
- becoming more self-confident;
- reading and writing more;
- stop feeling sorry for myself;
- being accepted to a masters programme in the UK.
Well, yes, no love involved I suppose. Too much scars and open wounds for now.
It is said that the most beautiful things in life are free and... unexpected... so... I let my future suprise me. :-)
First things that spring to my mind:
- bring a smile on other people's faces;
- find hapiness in being by myself;
- being more focused on my long-term goals;
- becoming more self-confident;
- reading and writing more;
- stop feeling sorry for myself;
- being accepted to a masters programme in the UK.
Well, yes, no love involved I suppose. Too much scars and open wounds for now.
It is said that the most beautiful things in life are free and... unexpected... so... I let my future suprise me. :-)
Wednesday, 14 October 2009
The real question
Where do you go when you have failed each and every one around you?
Where do you go when you have failed yourself like no one else has ever failed you before?
How can you hide this shame?
How can you bear this blame?
How can you expel yourself from your skin?
How can you be somebody else? Somebody stronger. Somebody sunnier. Somebody lighter.
I think the question is not: "To be or not to be?"
I don't think we have the power to choose in this matter.
The real question is: "How can you be when you no longer want to be?"
or
"Who can you be when you no longer want to be yourself?"
Where do you go when you have failed yourself like no one else has ever failed you before?
How can you hide this shame?
How can you bear this blame?
How can you expel yourself from your skin?
How can you be somebody else? Somebody stronger. Somebody sunnier. Somebody lighter.
I think the question is not: "To be or not to be?"
I don't think we have the power to choose in this matter.
The real question is: "How can you be when you no longer want to be?"
or
"Who can you be when you no longer want to be yourself?"
Monday, 7 September 2009
I won't look for the easy way out
Today. It's so damn cold today. The rain doesn't seem to stop very soon and the streets are almost entirely submerged in water. I've just finished my gym class. I'm exhausted but I feel so great. I put on my tights, my pencil skirt and my purple blouse and I'm just about to leave the building when I receive your call. You remind me not to be bold and walk on my way home.
"Your body is still warm and it's freezing outside. You should get a cab. Please take a cab!"
As soon as I hang up the phone, I open the exit door and I'm strongly hit by the harsh wind. I stay still for a few moments. I can feel the cold drops of rain falling over my flushed cheeks. It's such a bitter-sweet feeling that I close my eyes and start smiling. I pump up my chest, greedily inhaling the fresh air, filling up my lungs with the smell of autumn. As I let the cold wave embrace my body, I quiver and I find myself uttering out loud the following words:
"I won't look for the easy way out of this messy life of mine."
A pleasant feeling of tranquility suddenly overwhelms me. I open my eyes and start walking in the heavy rain, deciding not to open the umbrella. I step firmly on the flooded sidewalk, soaked up to the skin, shivering but unusually happy.
Yes, this is the first day of the rest of my life and I'm not looking for any loopholes in this screenplay. I will accept whatever I have to bear, I will face whatever I have to confront, I will fight whatever battles I have to hold.
I won't open my umbrella.
I won't get a cab.
I won't take any painkillers.
I won't scream for help.
I won't wear any life jackets.
I won't drug myself only to escape this reality.
I'm keeping my eyes wide open, my senses wide awake and my heart wide alive.
I want to feel life running through my veins. I want to shout as loud as I can:
"I'm not afraid to be alone. I'm not afraid to lose everything and start all over. I'm not afraid to be murdered and born again. I'm not afraid to watch my dreams die because I know I'll always come up with new ones. I'm not afraid to live with bleeding wounds because I know someone will heal them some day."
So I'm not looking for the easy way out. I want life to hit me as hard as it can. I'll always turn the other cheek around and say: "Thank you, I've never felt so alive before!"
"Your body is still warm and it's freezing outside. You should get a cab. Please take a cab!"
As soon as I hang up the phone, I open the exit door and I'm strongly hit by the harsh wind. I stay still for a few moments. I can feel the cold drops of rain falling over my flushed cheeks. It's such a bitter-sweet feeling that I close my eyes and start smiling. I pump up my chest, greedily inhaling the fresh air, filling up my lungs with the smell of autumn. As I let the cold wave embrace my body, I quiver and I find myself uttering out loud the following words:
"I won't look for the easy way out of this messy life of mine."
A pleasant feeling of tranquility suddenly overwhelms me. I open my eyes and start walking in the heavy rain, deciding not to open the umbrella. I step firmly on the flooded sidewalk, soaked up to the skin, shivering but unusually happy.
Yes, this is the first day of the rest of my life and I'm not looking for any loopholes in this screenplay. I will accept whatever I have to bear, I will face whatever I have to confront, I will fight whatever battles I have to hold.
I won't open my umbrella.
I won't get a cab.
I won't take any painkillers.
I won't scream for help.
I won't wear any life jackets.
I won't drug myself only to escape this reality.
I'm keeping my eyes wide open, my senses wide awake and my heart wide alive.
I want to feel life running through my veins. I want to shout as loud as I can:
"I'm not afraid to be alone. I'm not afraid to lose everything and start all over. I'm not afraid to be murdered and born again. I'm not afraid to watch my dreams die because I know I'll always come up with new ones. I'm not afraid to live with bleeding wounds because I know someone will heal them some day."
So I'm not looking for the easy way out. I want life to hit me as hard as it can. I'll always turn the other cheek around and say: "Thank you, I've never felt so alive before!"
Subscribe to:
Posts (Atom)