Când te-am cunoscut ştiam că iubesti cuvintele dar pe zi ce trece am înţeles tot mai bine pasiunea ta nebună pentru semantică.
După primul nostru sărut, m-ai privit cu ochii în lacrimi şi mi-ai spus:
"Ador antonimele de pe buzele tale."
Eram doar un copil. Te-am întrebat inocent:
"Ce vrei să spui?"
Mi-ai răspuns profund răvăşit:
"Mă ucizi şi mă readuci la viaţă în acelaşi timp."
Mai târziu am început să înţeleg mai mult.
Obişnuiam să facem dragoste ore întregi şi de fiecare dată după ce te desprindeai din braţele mele lăsate fără vlagă, îţi deschideai caietul şi începeai să scrii încordat. La început nu am spus nimic dar după ce am căpătat curaj, te-am întrebat:
"Ce faci tu acolo, dragostea mea? Unde fugi de mine?"
Mi-ai răspuns aproape fără să respiri, de parcă nu te îndurai să iroseşti nicio fărâmă de suflu din elanul cu care aşterneai cuvintele pe hârtie:
"Tu mă înveţi ceva de fiecare dată. Azi, coapsele tale polisemantice mi-au arătat sensuri ale vieţii la care nu mă gândisem niciodată."
In timp, am ajuns să iubesc cuvintele la fel de mult ca şi tine. Ne jucam cu sinonimele, cu omonimele şi cu paronimele şi deseori ajungeam la concluzia că noi înşine suntem două sinonime îndrăgostite.
Odată, ca să-mi demonstrezi, m-ai pus să-ţi ating clavicula, să închid ochii, şi să răspund cu primul cuvânt care îmi trece prin minte la întrebarea: "Ce sunt eu, Luiza?" Iar tu urma să faci la fel şi trebuia să răspundem amândoi în acelaşi timp.
Ai închis ochii şi ai spus: "3, 2, 1 - acum:"
"Aer."
"Aer."
Am rămas fără cuvinte. Tu erai în culmea fericirii:
"Vezi? Dacă tu eşti aer şi eu sunt aer, Eu sunt Tu şi Tu eşti Eu."
Aş fi fost tentată să-ţi spun că e o greşeala de raţionament logic la mijloc, că nu e o inferenţă corectă, dar cum aş fi putut să fac asta, când ştiam, mai presus de orice logică, că DA, Tu eşti Eu şi Eu sunt Tu.
Azi am stat aşezată cu capul pe pieptul tău iar tu îmi mângâiai fruntea de parcă dădeai paginile unui dictionar de cuvinte magice, vechi de când e lumea şi pământul. Te-am întrebat cum de nu mai scrii în caietul tău de care erai de nedesparţit. Mi-ai răspuns cu vocea sugrumată de emoţie:
"Nu mai am nevoie să imortalizez nimic în cerneală. Tu eşti mereu lângă mine iar eu te citesc, te învăţ, te decupez literă cu literă, simbol cu simbol, sunet cu sunet, şi îmi umplu inima cu sensurile tale. Tu eşti mereu alta, şi totuşi, mereu aceeasi. Un sinonim, şi totuşi, un antonim. Iar eu, eu sunt cititorul în stelele buclelor tale, exploratorul de semnificaţii ale trupului tău ondulat şi ale tâmplelor tale visătoare. Tu mă hraneşti mereu cu sensuri şi numai în sensurile tale regăsesc propriul meu sens - care eşti Tu."
Ti-am sărutat palmele îndrăgostite şi ţi-am şoptit la ureche cuvintele pe care le iubeşti atât de mult:
"Ineacă-mă în flăcări
şi stinge-mă cu foc.
Adoră-mă cu toate antonimele braţelor tale
şi lasă-mă să-ţi fiu un sinonim perfect."
Si aşa a fost...
No comments:
Post a Comment