colecţionez breşe în haosul lumii

Cu toţii avem nevoie să găsim o breşă în haosul care ne înconjoară. O nevoie disperată, ba chiar organică şi vitală, aş spune.

Viaţa ni se aşterne în faţa ochilor ca un puzzle compus din 10.000 de piese împrăştiate haotic înaintea noastră. Iubim emoţia pe care ne-o provoacă dificultatea de a pune piesele cap la cap. Cu cât procesul este mai anevoios, cu atât suntem mai intrigaţi şi mai motivaţi. Totuşi, cât de fericiţi şi eliberaţi ne simţim după ce, la capătul unor ceasuri frustrante, dăm peste două piese - numai două piese - care se potrivesc?

În realitate, viaţa este mult mai complicată decât un puzzle de 10.000 de piese. Piesele care ne sunt aruncate în cale nu sunt menite să se potrivească decât în mod excepţional. Toată viaţa ne-o petrecem încercând să punem cap la cap aceste piese, frământându-ne să găsim un loc care să ni se potrivească, un mediu căruia să simţim că aparţinem, un om lângă care să simţim că totul capătă un sens. Ceea ce facem, de fapt, este să ducem o luptă încrâncenată pentru a îmblânzi haosul în care ne trezim în fiecare dimineaţă. Căutăm un ecou, un feedback, un sentiment dăruit şi întors către noi, o sincronizare intimă cu natura, cu omul, cu universul.

Am căutat mereu aceste momente rare în care vibrăm odată cu aerul din jurul nostru, acea persoană lângă care să-mi lipesc pieptul şi să aud cum inimile noastre se suprapun chiar şi pentru o fărâmă de clipă.

Colecţionez breşe în haosul lumii. Vânez frânturi de ordine cu aceeaşi frenezie cu care ador dezordinea în care am deschis ochii şi-n care am să-i închid. Mă încarc de emoţia colectivă la concerte, în cinematografe, în librării, în parcuri, acolo unde sunetele, imaginile, culorile şi parfumurile se revarsă în mod egal peste toţi iar sângele ne aleargă prin vene cu aceeaşi pasiune nestăvilită, măcar pentru o fracţiune de timp în care un mugur de sens explodează în sânul oceanului de haos.