o lectie de dragoste

Matei era un băieţel sfios şi curios. La 7 ani citea deja cu nesaţ toate cărticele pe care le găsea în biblioteca bunicii sale. Era nedespărţit de ele. Într-o zi, Matei stătea în curte pe o băncuţă de lemn, absorbit într-o carte mare, cu ilustraţii colorate. Brusc, o fetiţă cu codiţe împletite intră val-vârtej pe poartă, se îndreptă ţintă spre Matei, îi smulse cartea din mânuţe şi îl întrebă pe un ton imperativ:
- Nu-i aşa că mi-o dai mie?
Nici nu aşteptă răspunsul, că o luă la fugă râzând. Trânti poarta după ea şi intră în curtea de vis-a-vis. Matei, consternat, începu să plângă, cu capul aplecat şi buzele strânse. Auzindu-l, bunica ieşi repede din casă şi-l întrebă ce s-a întâmplat.
- Alice mi-a furat cartea primită de la mama şi a fugit cu ea. Ce să fac? spuse Matei cu ochii în lacrimi.
- Matei-Matei, din ce am văzut eu, tu o placi pe Alice, aşa-i? îl întrebă bunica zâmbind cu blândeţe.
- Păi... da, răspunse Matei înroşindu-se în obraji şi băgând capul în pământ.
- Bun, spuse bunica. Atunci învaţă să împarţi ce ai cu cei care îţi sunt dragi.
- Dar, buni, era cartea mea preferată. Eu ce mă fac fără ea acum? şi Matei izbucni într-un plâns nervos.
- Păi, uite, hai cu mine puţin, îi spune bunica. Dă-ncoace mâna şi hai să vezi că nu-i aşa rău precum crezi.
Matei ridică ochişorii umezi în care începu să licărească o urmă de speranţă. O apucă pe bunică de mână şi se lăsă condus până la gardul curţii.
- Ia uită-te tu puţin prin gard şi spune-mi ce vezi.
Mirat, Matei se apropie de scândurile gardului şi privi neîncrezător.
- Nu văd nimic, buni.
- Mai uită-te mai bine în curte la Alice.
După câteva clipe, Matei se întoarse către bunică şi zâmbi timid.
- Ia spune, ce ai văzut?
- Alice stă pe iarbă şi citeşte cu voce tare din cartea mea.
- Şi ce părere ai despre asta?
- Păi, tot sunt supărat că am rămas fără carte dar sunt bucuros că o văd citind din cartea mea.
- Şi mai vrei cartea înapoi?
- Păi, nu aş putea să i-o cer înapoi acum când văd cât de mult îi place.
- Vezi, dragul meu? spuse bunica mângâindu-l pe păr. Aşa înveţi să iubeşti. Dăruind fără să aştepţi nimic în schimb şi bucurându-te de bucuria celuilalt, chiar dacă tu nu ai de ce să fii bucuros. De fiecare dată când te mai întristezi că nu mai ai cartea, aminteşte-ţi bucuria pe care ai văzut-o pe faţa lui Alice. Ai să vezi că ajută, spuse bunica şi zâmbi cu lacrimi în ochi. Şi poate, într-o bună zi, Alice va veni la tine şi-ţi va aduce înapoi mai mult decât ce ţi-a luat.
Matei suspină şi încercă să-şi imagineze ce ar fi putut Alice să-i înapoieze mai mult decât cartea lui preferată dar nu reuşi. În schimb, încercă să-şi găsească alte cărţi preferate, aşteptând acel moment de care îi vorbise bunica lui. Îl mai apuca plânsul din când în când după cartea de la mama lui, dar de fiecare dată îşi amintea ce fusese învăţat, îşi ştergea lacrimile şi trecea mai departe.

Mult mai târziu, într-o zi ploioasa de primavară, Matei răsfoia un atlas lângă fereastră când auzi bătăi rapide în uşă. Deschise şi o văzu pe Alice, într-o rochiţă albă, strângând o carte mare la piept.
- Bună Matei! Uite, mă gândeam că poate ar fi frumos să citim împreună din cartea ta. Pe roluri. Ce spui?
Matei zâmbi fericit şi deschise larg uşa.
Aerul mirosea a copaci înfloriţi şi a dragoste împărtăşită.