Peripeţiile unei inimi nebune (partea 1)

Inima mea este mare amatoare de senzaţii tari. Am prins-o o dată în timp ce-şi dădea drumul cu paraşuta de pe spira catedralei Westminster. Bineînţeles că paraşuta s-a deschis (da' de unde?), iar nebuna mea inimă a ajuns jos mai mult franjuri decât vie. Făcuse cunoştinţă cu toate toate unghiurile ascuţite ale acoperişului, cu toate dantelăriile stilului gotic şi cu toate basoreliefurile în formă de animale fantastice. Am cules-o de pe pavaj ca pe un iepure lovit de-o maşină. Avea maxilarul rupt şi oasele zdrobite. Mare mi-a fost mirarea când am văzut-o că-şi iroseşte ultimele licăriri de vlagă ca să deschidă gura într-un zâmbet însângerat şi să îngaime: "Ar trebui să-ncerci şi tu cândva."