1. Parcul Ioanid acoperit de zapada pe 4 ianuarie
2. O pereche de manusi primite in dar de la mii de km distanta (Glove love)
3. The Parlotones in concert la Siver Church
4. Un sarut in februarie
5. Roma
6. Muse in concert la Sziget Festival
7. Chisinaul
8. Dansand in Club Mojo cu iubitul meu
9. Capitalele statelor africane
10. Mic-dejunurile delicioase alaturi de iubitul meu
Sunday, 26 December 2010
Sunday, 5 December 2010
Orașul citește - Lecturi urbane
Mereu am iubit cărţile însă cele de care mă îndrăgosteam iremediabil erau cărţile deja citite de altcineva înaintea mea. A deschide o carte care poartă amprentele degetelor care le-au răsfoit pline de curiozitate, însemnările celor care le-au subliniat cu pasiune sau lacrimile celor care le-au trăit din toată fiinţa, este un gest sacru pentru mine.
Aşa se explică bucuria stârnită în mine când am aflat de proiectul de promovare a lecturii denumit "Lecturi urbane". De curând am citit despre el pe facebook iar azi mă pot mândri că am pus şi eu umărul la evoluţia acestei campanii culturale care se află deja la a doisprezecea ediţie în Bucureşti.
Ştiam doar că pe 22 noiembrie, la ora 19, trebuie să fiu la staţia de metrou Piaţa Victoriei, pe peronul de plecare înspre Pipera. Am ajuns acolo plină de entuziasm şi emoţie. Mă întrebam dacă chiar se va aduna suficientă lume sau dacă va fi încă una dintre încercările eşuate de a mobiliza oamenii pentru un scop nobil (spre exemplu, cum au fost multe dintre flash-mob-urile organizate la noi). Din fericire, de această dată, peronul fremăta de tineri. Am observat că unii dintre ei aveau niște sacoșe mari din care scoteau cărți și le împărțeau celorlalți. M-am strecurat și eu prin mulțime și am întrebat cum pot să ajut. Un băiat brunet și foarte săritor m-a întrebat dacă vreau doar să citesc îm metrou sau dacă vreau să și promovez campania. Am răspuns că ambele. Mi-a deschis larg sacoșa cu cărți și mi-a spus să iau câte vreau. Parcă priveam într-un cufăr cu comori neprețuite. Am băgat mâna înăuntru și am prins aleator două cărți: una foarte groasă - Mihail Sadoveanu: Opere alese - și una cu coperte verzi foarte frumoase - Kafka: Procesul.
Am auzit metroul apropiindu-se de peron. Am auzit liderii de echipă dând semnalul de urcare în vagon. L-am întrebat pe unul dintre ei ce am de făcut. Mi-a spus să vin cu ei și să fiu atentă la cum procedează ei. Am urcat emoționată. Trenul era aproape gol. Erau mai mulți de-ai noștri decât călători. Toți țineau cărțile deschise și citeau. Am deschis și eu cartea cea groasă a lui Mihail Sadoveanu și am început să citesc, în picioare, rezemată de perete. În același timp, trăgeam cu ochiul la ceilalți. Prima abordare la care am asistat a fost sortită eșecului. Unul dintre băieții din grup a înmânat o carte unui bărbat la vreo cincizeci de ani care stătea pe un scaun. Acesta mai întâi nici nu a vrut să apuce cartea. Până la urmă, a primit-o dar l-a privit suspicios pe băiatul care i-a dat cartea și l-a întrebat în ce scop i-a dat-o. Acesta i-a explicat câteva cuvinte despre campania de lectură, dar omul nu a încetat să fie suspicios. A răsfoit puțin cartea, vizibil neliniștit și neconvins, după care a întins-o înapoi băiatului, spunându-i că mai bine o dă altcuiva, pentru că el nu citește cărți. Privindu-l cum iese pe ușa metroului, am rămas cu un gust amar. Oare chiar nu mai suntem capabili să credem în nimic frumos, neinteresat, curat?
Din fericire, următoarea experiență avea să-mi redea speranța. Am dăruit unei tinere cartea de Mihail Sadoveanu, iar aceasta mi-a zâmbit timid și mi-a mulțumit recunoscător. Inima îmi bătea repede și simțeam ca sunt pe cale să-mi curgă lacrimi. Am ieșit din metrou cu mândria că am făcut și eu un gest nobil, neinteresat și curat. Am ajuns acasă și am început să-i povestesc cu entuziasm mamei despre experiența trăită. Reacția ei m-a descurajat din nou. Mi-a spus că ea nu ar fi acceptat cartea pentru că s-ar fi gândit că e un scop politic la mijloc. Îmi venea să plâng de supărare. De ce oamenii de peste o anumită vârstă nu se mai pot bucura de lucrurile mici și frumoase ale vieții? De ce nu mai pot crede în bunătate și altruism? Oare cum pot fi ajutați să creadă din nou?
Partea frumoasă este că eu știu că acel gest de a dărui o carte și de a încuraja lectura chiar a fost un gest gratuit, făcut din inimă. Eu cred în altruism, fata care mi-a primit cartea crede și ea, la fel ca mulți alții asemenea nouă. Noi trebuie să transmitem mai departe această încredere, această speranță, această candoare. Poate data viitoare vom reuși să aducem un zâmbet pe fața unui om care altădată nu ar fi putut accepta un gest atât de nevinovat precum dăruirea unei cărți.
PS Am păstrat romanul lui Kafka. Acum îl citesc în metrou, pe drum spre birou iar după ce îl termin, am să-l dau mai departe. :-)
Aşa se explică bucuria stârnită în mine când am aflat de proiectul de promovare a lecturii denumit "Lecturi urbane". De curând am citit despre el pe facebook iar azi mă pot mândri că am pus şi eu umărul la evoluţia acestei campanii culturale care se află deja la a doisprezecea ediţie în Bucureşti.
Ştiam doar că pe 22 noiembrie, la ora 19, trebuie să fiu la staţia de metrou Piaţa Victoriei, pe peronul de plecare înspre Pipera. Am ajuns acolo plină de entuziasm şi emoţie. Mă întrebam dacă chiar se va aduna suficientă lume sau dacă va fi încă una dintre încercările eşuate de a mobiliza oamenii pentru un scop nobil (spre exemplu, cum au fost multe dintre flash-mob-urile organizate la noi). Din fericire, de această dată, peronul fremăta de tineri. Am observat că unii dintre ei aveau niște sacoșe mari din care scoteau cărți și le împărțeau celorlalți. M-am strecurat și eu prin mulțime și am întrebat cum pot să ajut. Un băiat brunet și foarte săritor m-a întrebat dacă vreau doar să citesc îm metrou sau dacă vreau să și promovez campania. Am răspuns că ambele. Mi-a deschis larg sacoșa cu cărți și mi-a spus să iau câte vreau. Parcă priveam într-un cufăr cu comori neprețuite. Am băgat mâna înăuntru și am prins aleator două cărți: una foarte groasă - Mihail Sadoveanu: Opere alese - și una cu coperte verzi foarte frumoase - Kafka: Procesul.
Am auzit metroul apropiindu-se de peron. Am auzit liderii de echipă dând semnalul de urcare în vagon. L-am întrebat pe unul dintre ei ce am de făcut. Mi-a spus să vin cu ei și să fiu atentă la cum procedează ei. Am urcat emoționată. Trenul era aproape gol. Erau mai mulți de-ai noștri decât călători. Toți țineau cărțile deschise și citeau. Am deschis și eu cartea cea groasă a lui Mihail Sadoveanu și am început să citesc, în picioare, rezemată de perete. În același timp, trăgeam cu ochiul la ceilalți. Prima abordare la care am asistat a fost sortită eșecului. Unul dintre băieții din grup a înmânat o carte unui bărbat la vreo cincizeci de ani care stătea pe un scaun. Acesta mai întâi nici nu a vrut să apuce cartea. Până la urmă, a primit-o dar l-a privit suspicios pe băiatul care i-a dat cartea și l-a întrebat în ce scop i-a dat-o. Acesta i-a explicat câteva cuvinte despre campania de lectură, dar omul nu a încetat să fie suspicios. A răsfoit puțin cartea, vizibil neliniștit și neconvins, după care a întins-o înapoi băiatului, spunându-i că mai bine o dă altcuiva, pentru că el nu citește cărți. Privindu-l cum iese pe ușa metroului, am rămas cu un gust amar. Oare chiar nu mai suntem capabili să credem în nimic frumos, neinteresat, curat?
Din fericire, următoarea experiență avea să-mi redea speranța. Am dăruit unei tinere cartea de Mihail Sadoveanu, iar aceasta mi-a zâmbit timid și mi-a mulțumit recunoscător. Inima îmi bătea repede și simțeam ca sunt pe cale să-mi curgă lacrimi. Am ieșit din metrou cu mândria că am făcut și eu un gest nobil, neinteresat și curat. Am ajuns acasă și am început să-i povestesc cu entuziasm mamei despre experiența trăită. Reacția ei m-a descurajat din nou. Mi-a spus că ea nu ar fi acceptat cartea pentru că s-ar fi gândit că e un scop politic la mijloc. Îmi venea să plâng de supărare. De ce oamenii de peste o anumită vârstă nu se mai pot bucura de lucrurile mici și frumoase ale vieții? De ce nu mai pot crede în bunătate și altruism? Oare cum pot fi ajutați să creadă din nou?
Partea frumoasă este că eu știu că acel gest de a dărui o carte și de a încuraja lectura chiar a fost un gest gratuit, făcut din inimă. Eu cred în altruism, fata care mi-a primit cartea crede și ea, la fel ca mulți alții asemenea nouă. Noi trebuie să transmitem mai departe această încredere, această speranță, această candoare. Poate data viitoare vom reuși să aducem un zâmbet pe fața unui om care altădată nu ar fi putut accepta un gest atât de nevinovat precum dăruirea unei cărți.
PS Am păstrat romanul lui Kafka. Acum îl citesc în metrou, pe drum spre birou iar după ce îl termin, am să-l dau mai departe. :-)
Friday, 22 October 2010
viaţa bate filmul iar dragostea bate stereotipii
Trăiesc de ceva vreme cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele şi ceea ce am învăţat în acest timp este că tot ce am învăţat până atunci în materie de dragoste era fals. Suntem bombardaţi pe toate căile de stereotipi, de şabloane, de etichete. Ajungem să credem ceea ce ni se spune, nu ceea ce simţim. Ajungem să nu mai vedem tot ce este cu adevărat pur şi frumos în ceea ce ni se întâmplă, în oamenii pe care îi întâlnim. Eu vreau să vă zic că nimic din reţetele miraculoase care promit succesul unor relaţii nu este valabil. A-ţi dori romantism nu înseamnă a fi nerealist. Bărbaţii nu sunt de pe Marte şi femeile de pe Venus. Nu există tehnici de genul: "dacă-l suni prea des, o să-i piară interesul". Toate acestea sunt nişte mari iluzii care ne îndepărtează de adevărata esenţă a dragostei. De câte ori voi avea ocazia, voi repeta acest lucru cu toată covingerea: Nu există formule predefinite, nu există reguli şi nu există limite, când e vorba de dragoste. Iar dragostea e romantică, e caldă, e naivă, e curată, e bună şi e necondiţionată. Dragostea adevărată chiar e patetic de frumoasă.
Cele mai frumoase lucruri de pe lumea asta le-am trăit chiar în viaţa reală: cel mai frumos sărut, cea mai caldă îmbrăţişare, cele mai romantice plimbări, cele mai frumoase declaraţii de dragoste. Am avut fericirea de a cunoaşte un bărbat tandru, un bărbat romantic, un bărbat bun, un bărbat cu suflet de înger. Am în fiecare zi dovada vie că dragostea transcende orice limită, orice încadrare, orice încercare de a o clasifica şi de a-i găsi distincţii în funcţie de sexe. Nu există feminin şi masculin în manifestările dragostei. Două suflete care se iubesc se suprapun până la identificare. La acest nivel de trăire, contururile se estompează, genurile se contopesc, barometrele lumii fizice devin derizorii. La acest nivel de trăire există o singură inimă care pulsează cu o frenezie nebună şi cu o candoare desăvârşită.
Stereotipii în dragoste sunt deja desueţi. E vremea să îi scoatem în afara vieţilor noastre. E vremea să ne lăsăm liberi să iubim cu toată fiinţa. E vremea să-l privim pe cel iubit în ochi şi să nu-l mai vedem ca pe un corp străin pe care nu-l vom înţelege niciodată pe deplin. Cel iubit este însăşi parte integrantă din sângele care ne curge prin vene în această clipă. Tot ce trebuie să facem este să-l iubim de ca şi cum nicio barieră fizică nu ar exista între noi; de ca şi cum el este cea mai minunată fiinţă de pe lumea asta. Trebuie doar să-l iubim de ca şi cum întregul nostru eu s-ar dezintegra dacă el nu ar mai fi.
Cele mai frumoase lucruri de pe lumea asta le-am trăit chiar în viaţa reală: cel mai frumos sărut, cea mai caldă îmbrăţişare, cele mai romantice plimbări, cele mai frumoase declaraţii de dragoste. Am avut fericirea de a cunoaşte un bărbat tandru, un bărbat romantic, un bărbat bun, un bărbat cu suflet de înger. Am în fiecare zi dovada vie că dragostea transcende orice limită, orice încadrare, orice încercare de a o clasifica şi de a-i găsi distincţii în funcţie de sexe. Nu există feminin şi masculin în manifestările dragostei. Două suflete care se iubesc se suprapun până la identificare. La acest nivel de trăire, contururile se estompează, genurile se contopesc, barometrele lumii fizice devin derizorii. La acest nivel de trăire există o singură inimă care pulsează cu o frenezie nebună şi cu o candoare desăvârşită.
Stereotipii în dragoste sunt deja desueţi. E vremea să îi scoatem în afara vieţilor noastre. E vremea să ne lăsăm liberi să iubim cu toată fiinţa. E vremea să-l privim pe cel iubit în ochi şi să nu-l mai vedem ca pe un corp străin pe care nu-l vom înţelege niciodată pe deplin. Cel iubit este însăşi parte integrantă din sângele care ne curge prin vene în această clipă. Tot ce trebuie să facem este să-l iubim de ca şi cum nicio barieră fizică nu ar exista între noi; de ca şi cum el este cea mai minunată fiinţă de pe lumea asta. Trebuie doar să-l iubim de ca şi cum întregul nostru eu s-ar dezintegra dacă el nu ar mai fi.
Wednesday, 9 June 2010
o lectie de dragoste
Matei era un băieţel sfios şi curios. La 7 ani citea deja cu nesaţ toate cărticele pe care le găsea în biblioteca bunicii sale. Era nedespărţit de ele. Într-o zi, Matei stătea în curte pe o băncuţă de lemn, absorbit într-o carte mare, cu ilustraţii colorate. Brusc, o fetiţă cu codiţe împletite intră val-vârtej pe poartă, se îndreptă ţintă spre Matei, îi smulse cartea din mânuţe şi îl întrebă pe un ton imperativ:
- Nu-i aşa că mi-o dai mie?
Nici nu aşteptă răspunsul, că o luă la fugă râzând. Trânti poarta după ea şi intră în curtea de vis-a-vis. Matei, consternat, începu să plângă, cu capul aplecat şi buzele strânse. Auzindu-l, bunica ieşi repede din casă şi-l întrebă ce s-a întâmplat.
- Alice mi-a furat cartea primită de la mama şi a fugit cu ea. Ce să fac? spuse Matei cu ochii în lacrimi.
- Matei-Matei, din ce am văzut eu, tu o placi pe Alice, aşa-i? îl întrebă bunica zâmbind cu blândeţe.
- Păi... da, răspunse Matei înroşindu-se în obraji şi băgând capul în pământ.
- Bun, spuse bunica. Atunci învaţă să împarţi ce ai cu cei care îţi sunt dragi.
- Dar, buni, era cartea mea preferată. Eu ce mă fac fără ea acum? şi Matei izbucni într-un plâns nervos.
- Păi, uite, hai cu mine puţin, îi spune bunica. Dă-ncoace mâna şi hai să vezi că nu-i aşa rău precum crezi.
Matei ridică ochişorii umezi în care începu să licărească o urmă de speranţă. O apucă pe bunică de mână şi se lăsă condus până la gardul curţii.
- Ia uită-te tu puţin prin gard şi spune-mi ce vezi.
Mirat, Matei se apropie de scândurile gardului şi privi neîncrezător.
- Nu văd nimic, buni.
- Mai uită-te mai bine în curte la Alice.
După câteva clipe, Matei se întoarse către bunică şi zâmbi timid.
- Ia spune, ce ai văzut?
- Alice stă pe iarbă şi citeşte cu voce tare din cartea mea.
- Şi ce părere ai despre asta?
- Păi, tot sunt supărat că am rămas fără carte dar sunt bucuros că o văd citind din cartea mea.
- Şi mai vrei cartea înapoi?
- Păi, nu aş putea să i-o cer înapoi acum când văd cât de mult îi place.
- Vezi, dragul meu? spuse bunica mângâindu-l pe păr. Aşa înveţi să iubeşti. Dăruind fără să aştepţi nimic în schimb şi bucurându-te de bucuria celuilalt, chiar dacă tu nu ai de ce să fii bucuros. De fiecare dată când te mai întristezi că nu mai ai cartea, aminteşte-ţi bucuria pe care ai văzut-o pe faţa lui Alice. Ai să vezi că ajută, spuse bunica şi zâmbi cu lacrimi în ochi. Şi poate, într-o bună zi, Alice va veni la tine şi-ţi va aduce înapoi mai mult decât ce ţi-a luat.
Matei suspină şi încercă să-şi imagineze ce ar fi putut Alice să-i înapoieze mai mult decât cartea lui preferată dar nu reuşi. În schimb, încercă să-şi găsească alte cărţi preferate, aşteptând acel moment de care îi vorbise bunica lui. Îl mai apuca plânsul din când în când după cartea de la mama lui, dar de fiecare dată îşi amintea ce fusese învăţat, îşi ştergea lacrimile şi trecea mai departe.
Mult mai târziu, într-o zi ploioasa de primavară, Matei răsfoia un atlas lângă fereastră când auzi bătăi rapide în uşă. Deschise şi o văzu pe Alice, într-o rochiţă albă, strângând o carte mare la piept.
- Bună Matei! Uite, mă gândeam că poate ar fi frumos să citim împreună din cartea ta. Pe roluri. Ce spui?
Matei zâmbi fericit şi deschise larg uşa.
Aerul mirosea a copaci înfloriţi şi a dragoste împărtăşită.
- Nu-i aşa că mi-o dai mie?
Nici nu aşteptă răspunsul, că o luă la fugă râzând. Trânti poarta după ea şi intră în curtea de vis-a-vis. Matei, consternat, începu să plângă, cu capul aplecat şi buzele strânse. Auzindu-l, bunica ieşi repede din casă şi-l întrebă ce s-a întâmplat.
- Alice mi-a furat cartea primită de la mama şi a fugit cu ea. Ce să fac? spuse Matei cu ochii în lacrimi.
- Matei-Matei, din ce am văzut eu, tu o placi pe Alice, aşa-i? îl întrebă bunica zâmbind cu blândeţe.
- Păi... da, răspunse Matei înroşindu-se în obraji şi băgând capul în pământ.
- Bun, spuse bunica. Atunci învaţă să împarţi ce ai cu cei care îţi sunt dragi.
- Dar, buni, era cartea mea preferată. Eu ce mă fac fără ea acum? şi Matei izbucni într-un plâns nervos.
- Păi, uite, hai cu mine puţin, îi spune bunica. Dă-ncoace mâna şi hai să vezi că nu-i aşa rău precum crezi.
Matei ridică ochişorii umezi în care începu să licărească o urmă de speranţă. O apucă pe bunică de mână şi se lăsă condus până la gardul curţii.
- Ia uită-te tu puţin prin gard şi spune-mi ce vezi.
Mirat, Matei se apropie de scândurile gardului şi privi neîncrezător.
- Nu văd nimic, buni.
- Mai uită-te mai bine în curte la Alice.
După câteva clipe, Matei se întoarse către bunică şi zâmbi timid.
- Ia spune, ce ai văzut?
- Alice stă pe iarbă şi citeşte cu voce tare din cartea mea.
- Şi ce părere ai despre asta?
- Păi, tot sunt supărat că am rămas fără carte dar sunt bucuros că o văd citind din cartea mea.
- Şi mai vrei cartea înapoi?
- Păi, nu aş putea să i-o cer înapoi acum când văd cât de mult îi place.
- Vezi, dragul meu? spuse bunica mângâindu-l pe păr. Aşa înveţi să iubeşti. Dăruind fără să aştepţi nimic în schimb şi bucurându-te de bucuria celuilalt, chiar dacă tu nu ai de ce să fii bucuros. De fiecare dată când te mai întristezi că nu mai ai cartea, aminteşte-ţi bucuria pe care ai văzut-o pe faţa lui Alice. Ai să vezi că ajută, spuse bunica şi zâmbi cu lacrimi în ochi. Şi poate, într-o bună zi, Alice va veni la tine şi-ţi va aduce înapoi mai mult decât ce ţi-a luat.
Matei suspină şi încercă să-şi imagineze ce ar fi putut Alice să-i înapoieze mai mult decât cartea lui preferată dar nu reuşi. În schimb, încercă să-şi găsească alte cărţi preferate, aşteptând acel moment de care îi vorbise bunica lui. Îl mai apuca plânsul din când în când după cartea de la mama lui, dar de fiecare dată îşi amintea ce fusese învăţat, îşi ştergea lacrimile şi trecea mai departe.
Mult mai târziu, într-o zi ploioasa de primavară, Matei răsfoia un atlas lângă fereastră când auzi bătăi rapide în uşă. Deschise şi o văzu pe Alice, într-o rochiţă albă, strângând o carte mare la piept.
- Bună Matei! Uite, mă gândeam că poate ar fi frumos să citim împreună din cartea ta. Pe roluri. Ce spui?
Matei zâmbi fericit şi deschise larg uşa.
Aerul mirosea a copaci înfloriţi şi a dragoste împărtăşită.
despre distanta care doare
Citeam de curând un articol foarte reușit din revista Psychologies despre momentul în care acel coup de foudre inițial se transformă în dragoste indestructibilă. Autorul enumera acolo mai multe elemente care pot indica faptul că fulminanta și fragila îndrăgosteală a prins contur și greutate, devenind un sentiment curat și durabil. Unul dintre ele era momentul în care simți ca distanța doare (deși și celelalte erau tot pe atât de pertinente - o sa fac rost de articol și am sa vă citez din el pentru că merită). Ați simțit vreodată că sunteți atât de legat de un trup și de un suflet încât a fi departe de el doare de ca și cum ți-ar fi smulsă inima din piept? Să nu mai poți respira, să nu mai poți observa culorile din jur, să nu mai vrei să mănânci, să dormi, să trăiești? Să refuzi orice ai putea trăi numai pentru că ar fi fără acel cineva? Să simți că nimic nu mai are gust, că te doare în capul pieptului de dor, că ai în permanență un nod în gât, că îți dau lacrimile în cele mai nepotrivite momente ale zilei, că atunci când rămâi singur îți pui capul în palme și începi să plângi în hohote pentru că nu mai suporți golul din tine cu care trebuie să te trezești zi de zi, blestemând serile pentru că abia atunci conștientizezi cât ești de sfâșiat și rugându-te să reziști cu toată durerea asta până în binecuvântata zi când îți vei lipi urechea de pieptul celuilalt și vei simți cum ritmul inimii lui te readuce la viață iar atunci, abia atunci, totul va avea din nou sens? Abia atunci îți va fi din nou foame, sete, somn, poftă. Abia atunci îți vei pipăi capul pieptului și-ți vei spune: "În sfârșit, sunt complet!" Întrebarea e: cum învățăm să trăim cu acest gol în noi, așteptând acel moment în care vom fi din nou întregi?
Wednesday, 2 June 2010
recunostinta
Am avut azi norocul de a cunoaste un baietel de 9 ani care m-a impresionat profund. Acest baietel este bland, inimos, plin de entuziasm, de pofta de a invata si de a imparti ceea ce stie cu ceilalti. Face taekwondo, citeste encilopedii, rasfoieste albumele de pictura gasite prin casa iar cand intalneste o doamna, o saluta cu un zambet pe buze si cu un "Saru'mana!" spus din suflet. L-am mangaiat pe cap si i-am spus ca sunt tare mandra de el. Ochii copilului acesta bun au licarit de bucurie. "Multumesc!", mi-a spus zambind emotionat. Mi-am luat la revedere de la micul David si m-am trezit dintr-o data nespus de fericita. Uneori avem norocul sa cunoastem oameni minunati iar cand se intampla asta, sa nu ezitam sa le spunem cat de minunati sunt. :-)
Wednesday, 26 May 2010
despre decizia optima
Situatiile nu sunt simple sau complicate. Ele pot fi interpretate ca fiind simple sau complicate in functie de perceptia fiecaruia dintre noi, iar aceasta perceptie este determinata atat de natura (personalitatea) noastra, cat si de experientele care ne-au format sau de principiile de viata cu care am am fost invatati din familie sau pe care ni le-am insusit noi de-a lungul timpului.
Privite din exterior, intr-o abordare simplista de gen "alb-negru", orice situatie este simpla. Situatiile devin tot mai complicate pe masura ce te implici in nucleul lor, pe masura ce incerci sa le analizezi multiplele fatete din care sunt alcatuite si pe care putini le vad cu adevarat pentru ca prea putini incearca sa vada o situatie din alta perspectiva decat din aceea unilaterala (individuala). Cu cat incerci sa identifici diversele variabile ale problemei, cu cat incerci sa te pui in "sosetele" tututor celor implicati in acea problema, cu atat lucrurile devin mai complicate si solutiile mai greu de ales.
Si aici ajungem la acel profil uman conturat in functie de modul in care facem alegeri (maximiser versus satisficer). Sunt un maximiser. Vad mereu o problema din foarte multe unghiuri (in niciun caz nu din toate, dar din cate de multe pot, prin natura mea) si incerc sa gasesc mereu solutia optima, care sa satisfaca cat mai multe din perspectivele problemei. Imi este foarte greu sa ma decid pentru ca deseori intervin noi aspecte care se bat cap in cap. Rezolv ceva, stric altceva. Iar asta ma termina. Nu spun ca e rau sa fii asa. Dar e al naibii de chinuitor. Procesul de gandire care precede o decizie (alegere) este anevoios si epuizant. Mai mult, a lua o decizie in baza unei deliberari indelungate nu-ti garanteaza ca ai facut alegerea optima. O alegere poate fi optima intr-un anumit moment, intr-o anumita conjunctura. Nimic nu este optim la modul general. Totul este subiectiv si relativ. Suferinta resimtita de un maximiser deriva tocmai din faptul ca el si-ar dori ca acea alegere sa fie cea mai buna din toate punctele de vedere.
Pentru cineva ca mine este inca si mai complicat. Eu imi doresc sa aleg ce e mai bun pentru toti, adica in primul rand pentru ceilalti, si apoi pentru mine. Eu as fi un maximiser altruist. Adica de obicei incerc aleg optim pentru ceilalti. Dar, dupa cum spuneam, alegerea optima este doar o iluzie. Tot ce poti sa faci este sa te apropii cat mai mult posibil de acel optim, constient fiind ca nu exista o decizie optima universala, ca nu vei putea sa-i multumesti pe toti, ca nu vei putea sa-ti satisfaci toate exigentele interioare legate de acea "problema". Daca esti constient de asta, suferi mai putin pentru ca intelegi relativitatea criteriilor de alegere. Iar aceasta relativitate provine din faptul ca suntem oameni; suntem subiectivi; avem emotii; avem asteptari; avem sentimente si aspiratii... Si niciodata nu vom putea trece peste acest subiectivism, oricat am incerca noi sa o facem.
Pana la urma, tocmai aici sta frumusetea existentei noastre: totul este o necontenita surpriza; totul este influentat de ceea ce traim, de starile pe care le avem, de oamenii pe care ii cunoastem. Suntem intr-o perpetua schimbare, desi nu realizam asta decat foarte rar. Prin urmare, deciziile noastre sunt si ele intr-o continua evolutie. Nimic nu e valabil la modul general in ceea ce ne priveste. Suntem oameni, iar asta ne spulbera orice sansa de a gasi vreodata solutia optima in problemele cu care ne confruntam. Ceea ce trebuie sa alegem insa, de fiecare data, este ceea ce ne reprezinta cat mai bine, in esenta noastra. Chiar si daca acea alegere este petru "aici, acum". Tot ce putem face este sa decidem in conformitate cu glasul nostru interior. Iar aceea este decizia optima umana pe care o putem lua. Singura decizie corecta, ca oameni.
Privite din exterior, intr-o abordare simplista de gen "alb-negru", orice situatie este simpla. Situatiile devin tot mai complicate pe masura ce te implici in nucleul lor, pe masura ce incerci sa le analizezi multiplele fatete din care sunt alcatuite si pe care putini le vad cu adevarat pentru ca prea putini incearca sa vada o situatie din alta perspectiva decat din aceea unilaterala (individuala). Cu cat incerci sa identifici diversele variabile ale problemei, cu cat incerci sa te pui in "sosetele" tututor celor implicati in acea problema, cu atat lucrurile devin mai complicate si solutiile mai greu de ales.
Si aici ajungem la acel profil uman conturat in functie de modul in care facem alegeri (maximiser versus satisficer). Sunt un maximiser. Vad mereu o problema din foarte multe unghiuri (in niciun caz nu din toate, dar din cate de multe pot, prin natura mea) si incerc sa gasesc mereu solutia optima, care sa satisfaca cat mai multe din perspectivele problemei. Imi este foarte greu sa ma decid pentru ca deseori intervin noi aspecte care se bat cap in cap. Rezolv ceva, stric altceva. Iar asta ma termina. Nu spun ca e rau sa fii asa. Dar e al naibii de chinuitor. Procesul de gandire care precede o decizie (alegere) este anevoios si epuizant. Mai mult, a lua o decizie in baza unei deliberari indelungate nu-ti garanteaza ca ai facut alegerea optima. O alegere poate fi optima intr-un anumit moment, intr-o anumita conjunctura. Nimic nu este optim la modul general. Totul este subiectiv si relativ. Suferinta resimtita de un maximiser deriva tocmai din faptul ca el si-ar dori ca acea alegere sa fie cea mai buna din toate punctele de vedere.
Pentru cineva ca mine este inca si mai complicat. Eu imi doresc sa aleg ce e mai bun pentru toti, adica in primul rand pentru ceilalti, si apoi pentru mine. Eu as fi un maximiser altruist. Adica de obicei incerc aleg optim pentru ceilalti. Dar, dupa cum spuneam, alegerea optima este doar o iluzie. Tot ce poti sa faci este sa te apropii cat mai mult posibil de acel optim, constient fiind ca nu exista o decizie optima universala, ca nu vei putea sa-i multumesti pe toti, ca nu vei putea sa-ti satisfaci toate exigentele interioare legate de acea "problema". Daca esti constient de asta, suferi mai putin pentru ca intelegi relativitatea criteriilor de alegere. Iar aceasta relativitate provine din faptul ca suntem oameni; suntem subiectivi; avem emotii; avem asteptari; avem sentimente si aspiratii... Si niciodata nu vom putea trece peste acest subiectivism, oricat am incerca noi sa o facem.
Pana la urma, tocmai aici sta frumusetea existentei noastre: totul este o necontenita surpriza; totul este influentat de ceea ce traim, de starile pe care le avem, de oamenii pe care ii cunoastem. Suntem intr-o perpetua schimbare, desi nu realizam asta decat foarte rar. Prin urmare, deciziile noastre sunt si ele intr-o continua evolutie. Nimic nu e valabil la modul general in ceea ce ne priveste. Suntem oameni, iar asta ne spulbera orice sansa de a gasi vreodata solutia optima in problemele cu care ne confruntam. Ceea ce trebuie sa alegem insa, de fiecare data, este ceea ce ne reprezinta cat mai bine, in esenta noastra. Chiar si daca acea alegere este petru "aici, acum". Tot ce putem face este sa decidem in conformitate cu glasul nostru interior. Iar aceea este decizia optima umana pe care o putem lua. Singura decizie corecta, ca oameni.
Subscribe to:
Posts (Atom)