despre acel simplu "Te iubesc"

Ciudată mai e şi dragostea asta. O bună bucată de viaţă ai impresia că o cunoşti, dar se ascunde sub atât de multe forme încât e foarte greu s-o recunoşti. De-a lungul timpului, iubim din pasiune, iubim din recunoştinţă, iubim din ataşament, iubim pentru că vrem să iubim sau iubim pentru că suntem disperat de singuri. Aruncăm declaraţii de dragoste şi gesturi de tandreţe, facem promisiuni şi ne construim vise, în speranţa că vom ajunge să simţim ceea ce spunem că simţim. Dar nimic. Deşi ne manifestăm zgomotos, cu parade şi focuri de artificii, în interior rămânem inerţi.

Dacă suntem cu adevărat norocoşi, ajungem să trăim acea dragoste - singura dragoste pură - care ne mişcă toată existenţa, care ne tremură şi ne cutremură, fără să mai depunem niciun efort ca să simţim ceva. Ajungem dintr-o dată să iubim doar pentru că nu putem să nu iubim. Ajungem dintr-o dată să nu ne mai dorim să primim totul. Ajungem dintr-o dată să nu mai avem nevoie de cuvinte mari şi de promisiuni. Ajungem dintr-o data să nu mai găsim un motiv pentru acea dragoste: iubim pentru că totul ne împinge către acel cineva. Iubim necondiţionat. Iubim fără temeri.

Da, fără teama că vom fi abandonaţi. Mai ţineţi minte când, în adolescenţă, prietenii vă dădeau sfaturi în dragoste, de genul: "Ia nu-i mai arăta tu cât de mult o iubeşti, să vezi cum vine singură la tine. Dacă i te pui aşa pe tavă, te va lăsa una-două." N-am înţeles niciodată cum e să-ţi doreşti să faci pe cineva să te iubească pentru că se teme că te va pierde. Cum e să vrei să fii iubit din teamă? Şi totuşi, mulţi dintre noi încă iubim aşa, şi credem cu încrâncenare că aceea e dragoste, deşi, vă spun sigur că nu este dragoste, ci teamă. O teamă morbidă de a fi părăsiţi.

Dragostea nu cunoaşte teamă, îndoială, angoasă. Iubeşti, chiar dacă eşti conştient că poţi pierde oricând. Iubeşti chiar dacă celălalt este numai miere cu tine. Iubeşti pentru că iubeşti, fără să aştepţi nimic înapoi, şi totuşi, cunoscând culmi nebănuite de fericire atunci când ţi se răspunde tot cu dragoste.

Iar atunci când ajungi să iubeşti aşa, îţi pare rău că ţi-ai irosit cuvintele de dor şi dragoste cu alte persoane, înainte. Ai vrea să pronunţi pentru prima dată acele cuvinte de dragoste, ai vrea să inventezi cuvinte noi, gesturi noi, jocuri noi... să reinventezi totul, pentru acel cineva, pentru dragostea vieţii tale. Te-ai da peste cap şi te-ai preface în toate minunăţiile lumii şi ţi se pare că nimic nu e suficient pentru a-ţi exprima dragostea. Te auzi spunând cuvinte pe care le-ai mai spus şi te deteşti pentru asta. Încerci imposibilul şi nu reuşeşti. Ar trebui să reinventezi totul: un nou limbaj verbal, un nou limbaj al dragostei. Uneori reuşeşti, uneori nu. Şi asta te sfâşie.

Apoi, într-o bună zi, realizezi că nu e nevoie de nimic nou. Realizezi că tot ce-ţi doreşti să spui şi tot ce-ţi doreşti să auzi este: "Te iubesc!", iar atunci, privindu-l pe celălalt în ochi, realizezi că simţi acel sentiment pentru prima oară şi ştii că şi celălalt îl simte pentru prima oară. Acel "Te iubesc!" nu a mai fost şi nu va mai fi niciodată spus aşa, pentru că atunci când pronunţi aceste cuvinte şi le simţi cu adevărat, întreg universul ascultă. Faci o declaraţie în faţa stelelor. Faci o declaraţie în faţa umanităţii. Faci o declaraţie în faţa inimii tale. Iar în acel moment, acel simplu "Te iubesc!" este tot ce trebuie pronunţat pentru ca lumea să continue să existe, pentru ca universul să continue să respire, pentru ca viaţa să continue să nască dragoste.

Un Paste atipic, cu aromă de cuvinte

Da, anul ăsta a fost Paşte mai special, pentru mine. A avut un gust mai puternic de cuvinte, decât de cozonac.

Am terminat de citit "First Love" de Ivan Turghenev (în engleză) şi am terminat de scris primul meu scenariu de scurt metraj. Yuppy! Mă bucur că am reuşit să exprim în cele aproape 13 pagini de scenariu (ceea ce s-ar transpune în 10-15 minute de film) tot ce mi-am propus să arăt, deşi, mărturisesc, abia ieri am avut o idee care a dat peste cap toată povestea, dar sunt mulţumită de ce a ieşit.

Bineînţeles că este vorba de o poveste de dragoste. Ce altceva ar putea să mă inspire? Da, tema poate părea un clişeu. La urma urmei, dragostea e cea mai întâlnită temă din istoria artei. Sper numai că am ilustrat-o într-un mod frumos din punct de vedere vizual şi bogat din punct de vedere emoţional. După cum spunea profesorul meu de literatură din liceu, toate marile teme ale omenirii au fost abordate încă din cea mai veche scriere care s-a păstrat până în zilele noastre: "Epopeea lui Ghigameş" (Mesopotamia, sec. 27 î.e.n.) şi ca în loc să ne consumăm energia încercând să născocim teme noi, mai bine ne concentrăm să găsim acel ceva în care credem cu adevarat şi să-l exprimăm în cel mai personal şi original mod cu putinţă.

Între a inova şi a crea o emoţie, am să tind mereu să reuşesc magia cu emoţia. 

Sunt fericită! Şi pentru că scenariul meu se termină cu o melodie, şi pentru că cel la care mă gândesc când ascult melodia asta înseamnă totul pentru mine, am s-o împart cu voi acum. Enjoy!

Experimental indie rock

For all the experimental indie rock music lovers, I'll update this list each time I discover a new amazing band to share with you.

1. Seabear (Iceland)
    - I Sing, I Swim; Owl Waltz; Cat Piano; Arms
2. Cloud Cult (U.S.A.)
    - The Ghost Inside Our House; Everybody Here Is a Cloud;
       Happy Hippo
3. Beirut (U.S.A.)
    - Nantes; Sunday Smile
4. Mazzy Star (U.S.A.)
    - Fade Into You; Give You My Lovin'; Flowers in December;
      Halah; I've Been Let Down; Happy

5. to be continued... until then... try Cloud Cult's Happy Hippo

Seabear and the musical journey into the dream world

One year ago I stumbled upon an Icelandic band and fell in love with them instantly. They call themselves Seabear and they are labelled as an indie-folk band and, sometimes, as an experimental indie band. However, I would dare to say that Seabear are by themselves a brand new music genre: a Nordic warm dreamy music, if you'd like. I haven't found a dreamier music than this yet (except maybe Sigur Ros', but in a different kind of way).

All the seven members of the band are multi-instrumentalists, their tracks displaying a wide range of instruments, from acoustic/ electric/ bass guitar to keyboards and drums, from fiddle to trumpet and harmonica. Even if they come from Iceland, all the lyrics of their songs are in English.

Their first album - "The Ghost that Carried Us Away" - was released in 2007 and featured 12 enchanted tracks, filled with dreamy rhythms and nostalgic lyrics. The melodic line is soft, fluid and harmonious. For starters, I would recommend you my favourite song from this album (and their most popular song until now) - "I Sing, I Swim". I easily find myself caught up in this hypnotic, almost whispered, out-of-this-world music:

From the same album, I also love "Arms", "Cat Piano" and "Owl Waltz", even if the album as a whole is an underrated refined masterpiece, a symphony of sounds and sweet words meant to lift your feet off the ground and take you to the stars above.

Through this article, I wanted to share with you my passion for Seabear and to spread the word of their recent album release: "We Built a Fire". The first single of this album, "I'll Build You a Fire", is a bit more fast-paced than we were used to, but the specific Seabear fragrance is still there, vibrating, breathing, whispering, lyrical, tender, rich in sounds, launching us into a new emotional journey.

I'll build you a fire
I'll build you a fire if you sing 

in the night 

falling down.

We need something to disconnect us from this too often colourless reality.

We need a warm and secure ocean to dive in, once in a while.

We need to close our eyelids and dream, once in a while.

Those are the moments when we need the spellbinding music of Seabear.

The Dot and the Line: A Romance in Lower Mathematics

I want to share with you something that I discovered today and that impressed me a lot. "The Dot and the Line: A Romance in Lower Mathematics" is an animated short film directed and produced by the legendary Chuck Jones - who directed, among others, the cartoons starring Bugs Bunny, Daffy Duck, Road Runner, Silvester etc. The 10 minute film tells a universal love story depicted in a very original way. The girl and the boy, the classical romantic characters, are replaced here with a (red) dot and a (blue) line.

The line, a rigid but affectionate character, falls in love with the spontaneous and exhilarating dot. The latter, however, finds the line to be boring and conventional and directs her attention towards a wild squiggle. The line, feeling motivated to do anything in his powers to win the dot's heart, overcomes his own limitations and, at the end of a painfully struggling period of time, learns how to bend and turn himself himself into an infinite number of geometric shapes. Now he is able to become whatever the dot dreams of, achieving an extreme level of complexity that draws the dot's attention. The dot finally understands that the squiggle's flexibility doesn't come from its open-mindedness and imagination, but from a mere chaotic behaviour, whereas, the various shapes of the line are a product of a voluntary act of creation and love. Ultimately, the dot falls in love with the romantic tender line and, we hope, they live happily ever-after.

This beautiful love story raised me one more time the following dilemma:
Is love dependent of the loved object, or is it something dependent only of the person who experiences love?

Put in other words: is true love dependent of the behaviour of the loved one? I mean, is it really love when I say: "I love him because he's so good to me", or is it love only when I say: "I don't know why I love him. I love him because I can't help not loving him, even if the feelings are not reciprocated."?

I haven't decided yet on this matter but I tend to believe in the second version. Anyway, I think this is something worth pondering over.

I leave you with the animated film that inspired this article. I hope this will bring a smile on your face. :-)

in asteptarea acelor degete

Vreti sa stiti ce inseamna dragostea adevarata?

Sa fii o coarda de chitara,
sa tanjesti sa fii atinsa ca sa scoti cele mai divine sunete posibile,
toata lumea sa-si doreasca sa te dezmierde,
sa te framante, sa te zguduie,
si totusi,
tu sa nu vibrezi
sa nu nasti note muzicale duioase
sa nu poti rezona
decat la atingerile unor singure degete.

Sa preferi sa iti moara in tine acordurile
decat sa cante altcineva din tine.

Sa preferi sa astepti prafuita, intr-un con de umbra,
sa rabzi
sa induri
sa tanjesti
sa chemi
acele degete, singurele,
care pot naste in tine,
din tine,
extazul muzical suprem.

Cum ajung la mine?

Bun. Hai să trecem direct la cea mai grea întrebare pe care mi-am pus-o vreodata: "Cine sunt eu?" (cu toate variaţiunile de rigoare: "ce vreau eu? unde merg eu? ce mă face fericită? care este sensul meu?"). Recunosc, e posibil să fie o chestiune de angoasă personală transformată în timp într-o reală obsesie (pentru ca nu văd mulţi oameni in jurul meu zbătându-se atât de mult ca peştele pe uscat, cum fac eu de ani şi ani de zile, luptând împotriva curentului, când aş putea să-mi canalizez eforturile pentru a mă îndrepta către unde îmi este locul).

Pe plan personal, am ştiut mereu ce vreau şi ce mă împlineşte. Nu am avut niciodata vreo urmă de îndoială în privinţa asta. Am căutat dragostea curată, cu orice preţ, până m-am dat cu capul de pragul de sus atât de rău încât nu mi-am mai putut recunoaşte faţa desfigurată. Totuşi, un suflet bun m-a putut recunoaşte şi printre răni şi cicatrici, luându-mă cu dragoste de pe mal, unde ma agitam disperată în propria baie de sânge, şi dându-mi drumul înapoi în adâncul albastru al mării. Scurta clipă de fericire generată de contactul cu apa a fost umbrită de cuvintele lui: "Acum eşti liberă să înoţi unde vezi cu ochii. Ai toată lumea în faţă. Acum poţi să faci în sfârşit ce simţi cu adevărat." In acel moment mi s-a strâns stomacul de durere, m-am agăţat cu îndârjire de piciorul lui şi i-am spus: "Eu simt că trebuie să fiu cu tine, pentru că tu mă faci fericită. Nu ştiu unde să mă duc pentru că nu însemn nimic singură." M-a privit mai întâi nedumerit dar după ce mi-a simţit mâinile încolăcite în jurul lui cu cea mai hotarata dragoste, a înţeles că nici el nu s-ar putea desprinde de mine. Aşa că m-a strâns în braţe încordat şi mi-a spus cu tandreţe: "Bine, dragostea mea, eu nu voi pleca niciodată de lângă tine. Iţi voi fi mereu alături, pentru ca tu să poţi înflori cu adevărat. Iar tu vei descoperi cine eşti şi unde vrei să mergi cu adevărat. Marea este a noastră. Trebuie doar să-mi spui unde vrei să mergem."

Aşa a început această călătorie către mine însămi, călătorie pe care n-am avut ocazia s-o trăiesc niciodată, până acum, pentru că niciodată nu am pus preţ pe mine (iar dacă acum pun preţ pe mine, este pentru că el pune preţ pe mine şi mă învaţă să mă preţuiesc). Dacă cineva mă întreba până de curând ceva banal de genul: "Ce culoare îţi place?" sau "Ce muzică îţi place?" sau "Ce vrei să-ţi cumpăr din excursia în Londra?" m-aş fi panicat complet şi aş fi răspuns: "Nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată ce îmi place/ ce-mi doresc. Dar ştiu ce îi place/ ce şi-ar dori mama/tata/prietenul." De cele mai multe ori preferam să răspundă altcineva în locul meu pentru că mi-era egal: toate îmi plăceau la fel de mult, pentru că de fapt nu ştiam ce-mi place cu adevărat. Poate pentru că eu nu mă plăceam pe mine cu adevărat? (oare de ce vorbesc la trecut, oare sunt pe drumul către un armistiţiu cu mine însămi?). Oare de ce nu mă plăceam? Poate pentru ca trăiam cu sentimentul că tot ce se întâmplă rău în jurul meu este din vina mea? Poate pentru că asumându-mi responsabilitatea pentru tot ce se întâmpla atât cu mine (ceea ce aş fi putut controla, în oarecare măsură), cât şi cu ceilalţi (ceea ce mi-era aproape imposibil să controlez), fiecare eşec mă descuraja şi mă făcea să mă simt mai mică, mai nepregătită pentru viaţa asta? Poate pentru că vedeam atâta tristeţe şi tragedie în oamenii pe care îi iubeam încât faptul că nu puteam să le schimb viaţa în bine mă determina să mă urăsc? În orice caz, cert este că îmi era atât de ruşine cu mine încât nu aveam curaj să fac lucruri pe care, dacă le-aţi afla, probabil că aţi râde. Spre exemplu, eram atât de timidă şi speriată de perspectiva că aş putea face ceva greşit, încât, dacă mă aflam în faţa vitrinei unui magazin şi îmi doream foarte mult ceva dinăuntru (să zicem o îngheţată, sau poate o carte), nu îndrăzneam să intru să cumpăr pentru că mi-era ruşine să întreb cât costă, ştiind că dacă îmi depăşea bugetul nu aş fi putut să spun că nu îmi permit. Stăteam cu nasul lipit de geam şi pe măsură ce îmi imaginam că aş păşi în magazin să întreb cât costă, mi se ridica nodul spaimei din capul pieptului până în gât iar inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Parcă vedeam în faţa ochilor privirea dezamăgită a vânzătorului când îi spuneam că nu am suficienţi bani, iar acest gând mă paraliza efectiv. Mi se rupea sufletul când mă gândeam că aş putea dezamăgi pe cineva, fie el şi nenea care vinde îngheţată şi pe care nu l-am mai întâlnit niciodată. Teama de a nu dezamăgi prima mereu asupra propriei mele dorinţe, aşa că îmi dezlipeam nasul de vitrina aburită şi mă îndepărtam suspinând, uşurată de faptul că simţeam cum nodul din gât începe să se disipeze şi cum inima începe să-şi recapete pulsul firesc. În timp ce învăţam să renunţ la propria mea nevoie/poftă/dorinţă, îmi spuneam mereu acelaşi lucru: "Când o să am mulţi bani, o să intru în fiecare magazin şi o să cumpăr chiar şi lucruri de care nu am nevoie. Oamenii vor zâmbi în urma mea, nu vor ofta dezamăgiţi."

V-am spus toate acestea ca să înţelegeţi ce fel de copil si adolescent am fost si cum am ajuns aici. Mâine am să vă povestesc despre cum am început să-mi las nodul din gât acasă şi să ies în lume să mă descopăr aşa cum nu am făcut-o niciodată. Pentru că da, azi am făcut ceva pentru sufletul meu şi am văzut că merită să am curajul să deschid gura, fără să-mi fie teamă că dezamăgesc.

E târziu, aşa că vă doresc o noapte frumoasă şi plină de vise în care să credeţi, pentru că sunt alte voastre şi sunt unice.

(Post-editing: Ca sa vezi ca atunci cand cauti ceva cu adevarat, incepi sa primesti raspunsuri. Tocmai vroiam sa inchid calculatorul cand am dat peste un citat al cuiva de pe facebook: "The world will ask you who you are, and if you don't know, the world will tell you." Frumos, nu? Asa si e. :-)