Ciudată mai e şi dragostea asta. O bună bucată de viaţă ai impresia că o cunoşti, dar se ascunde sub atât de multe forme încât e foarte greu s-o recunoşti. De-a lungul timpului, iubim din pasiune, iubim din recunoştinţă, iubim din ataşament, iubim pentru că vrem să iubim sau iubim pentru că suntem disperat de singuri. Aruncăm declaraţii de dragoste şi gesturi de tandreţe, facem promisiuni şi ne construim vise, în speranţa că vom ajunge să simţim ceea ce spunem că simţim. Dar nimic. Deşi ne manifestăm zgomotos, cu parade şi focuri de artificii, în interior rămânem inerţi.
Dacă suntem cu adevărat norocoşi, ajungem să trăim acea dragoste - singura dragoste pură - care ne mişcă toată existenţa, care ne tremură şi ne cutremură, fără să mai depunem niciun efort ca să simţim ceva. Ajungem dintr-o dată să iubim doar pentru că nu putem să nu iubim. Ajungem dintr-o dată să nu ne mai dorim să primim totul. Ajungem dintr-o dată să nu mai avem nevoie de cuvinte mari şi de promisiuni. Ajungem dintr-o data să nu mai găsim un motiv pentru acea dragoste: iubim pentru că totul ne împinge către acel cineva. Iubim necondiţionat. Iubim fără temeri.
Da, fără teama că vom fi abandonaţi. Mai ţineţi minte când, în adolescenţă, prietenii vă dădeau sfaturi în dragoste, de genul: "Ia nu-i mai arăta tu cât de mult o iubeşti, să vezi cum vine singură la tine. Dacă i te pui aşa pe tavă, te va lăsa una-două." N-am înţeles niciodată cum e să-ţi doreşti să faci pe cineva să te iubească pentru că se teme că te va pierde. Cum e să vrei să fii iubit din teamă? Şi totuşi, mulţi dintre noi încă iubim aşa, şi credem cu încrâncenare că aceea e dragoste, deşi, vă spun sigur că nu este dragoste, ci teamă. O teamă morbidă de a fi părăsiţi.
Dragostea nu cunoaşte teamă, îndoială, angoasă. Iubeşti, chiar dacă eşti conştient că poţi pierde oricând. Iubeşti chiar dacă celălalt este numai miere cu tine. Iubeşti pentru că iubeşti, fără să aştepţi nimic înapoi, şi totuşi, cunoscând culmi nebănuite de fericire atunci când ţi se răspunde tot cu dragoste.
Iar atunci când ajungi să iubeşti aşa, îţi pare rău că ţi-ai irosit cuvintele de dor şi dragoste cu alte persoane, înainte. Ai vrea să pronunţi pentru prima dată acele cuvinte de dragoste, ai vrea să inventezi cuvinte noi, gesturi noi, jocuri noi... să reinventezi totul, pentru acel cineva, pentru dragostea vieţii tale. Te-ai da peste cap şi te-ai preface în toate minunăţiile lumii şi ţi se pare că nimic nu e suficient pentru a-ţi exprima dragostea. Te auzi spunând cuvinte pe care le-ai mai spus şi te deteşti pentru asta. Încerci imposibilul şi nu reuşeşti. Ar trebui să reinventezi totul: un nou limbaj verbal, un nou limbaj al dragostei. Uneori reuşeşti, uneori nu. Şi asta te sfâşie.
Apoi, într-o bună zi, realizezi că nu e nevoie de nimic nou. Realizezi că tot ce-ţi doreşti să spui şi tot ce-ţi doreşti să auzi este: "Te iubesc!", iar atunci, privindu-l pe celălalt în ochi, realizezi că simţi acel sentiment pentru prima oară şi ştii că şi celălalt îl simte pentru prima oară. Acel "Te iubesc!" nu a mai fost şi nu va mai fi niciodată spus aşa, pentru că atunci când pronunţi aceste cuvinte şi le simţi cu adevărat, întreg universul ascultă. Faci o declaraţie în faţa stelelor. Faci o declaraţie în faţa umanităţii. Faci o declaraţie în faţa inimii tale. Iar în acel moment, acel simplu "Te iubesc!" este tot ce trebuie pronunţat pentru ca lumea să continue să existe, pentru ca universul să continue să respire, pentru ca viaţa să continue să nască dragoste.
No comments:
Post a Comment