Despre ceea ce nu este fericirea

De-a lungul timpului am avut diferite pareri in ce priveste fericirea. Rand pe rand, am crezut ca este vorba de dragoste, pasiune sau familie. Probabil ca toate la un loc formeaza fericirea. Probabil ca toate la un loc, plus micile bucurii ale vietii, completeaza imaginea unui om fericit. Poate ca depinde de la un om la altul. Cert este ca am inteles ce NU este fericirea: prezenta fricii.

Am trait toata viata sub imperiul anumitor temeri care mi-au strivit tamplele de asfalt si mi-au dat sa inteleg ca n-am nicio sansa sa sper la fericire. Pe scurt, in diferite etape ale vietii mele, am trait mereu cu frica de a pierde o persoana iubita. Rand pe rand, am fost paralizata de gandul pierderii respective si nu o data am ajuns chiar sa pierd acel suflet drag. M-am intrebat mereu de ce imi este dat sa traiesc aceasta perpetua teama de a pierde dragostea. Oare eu, cu frica aceasta inoculata adanc in mine inca din copilarie, atrag asupra mea aceste situatii? Oare eu chiar nu mai sunt capabila sa trec peste temerile astea si sa cred in fericire? Sau pur si simplu inca nu a venit timpul?

Am sufletul rupt intre nevoia de a iubi liber, fara temeri, si nevoia de a ma inchide in mine, resemnata. Nu este nimic mai rau pe lumea asta decat a trai intr-o panica permanenta. Nimic altceva nu iti poate frange aripile mai brutal decat frica. Teama te secatuieste de orice suflu vital si de pofta de viata. Teama iti aminteste ca esti mic, umil, trecator; ca nu ai dreptul sa crezi, sa speri, sa visezi. Desi ai acest drept. Ai acest drept la fericire. Si numai dragostea adevarata te poate vindeca de aceste temeri pentru a fi din nou liber sa fii fericit. Cati dintre noi nu asteptam cu incheieturile inghetate acel moment cand vom fi eliberati din coliviile fricii? Astept acel moment cu ultimele licariri de speranta.

Nu vreau sa cred ca singurul meu sens in lumea asta a fost sa inteleg ceea ce nu este fericirea...