Stiu, ar trebui sa dorm la ora asta dar se pare ca somnul nu se mai lipeste de mine. Asa ca voi face exact ce nu trebuie sa fac. Avea dreptate mama: fiecare pasare pe limba ei piere.
Tocmai m-am recuperat dupa o pseudo-intalnire cu moartea in timpul unor scufundari in Marea Egee (asta dupa ce ani de zile am visat sa fac asta, how ironic is that?). Nimic deosebit: pacatosul ala de tub de oxigen s-a trezit sa faca figuri tocmai cand ma aflam la adancimea maxima admisa. Eh, nu e cazul sa exagerez cu lamentarile. Am scapat basma-curata. Sa zic merci. Asa, deci, dupa toata tarasenia asta, doctorii mi-au spus raspicat ca am nevoie de odihna si liniste pe termen nelimitat pentru ca, vezi-Doamne, as suferi de tulburare de stres post-trumatic (cine-o mai fi inventat si termenul asta?). Toate bune si frumoase numai ca nu pot sa dorm si m-am saturat sa zac cu ochii pe tavan asteptand sa mi se intample ceva, macar un nenorocit de vis.
Asa ca le dau naibii de sfaturi medicale sau prietenesti sau ce-or mai fi ele si fac ceea ce stiu sa fac dintotdeauna. Singurul lucru la care ma pricep cu adevarat: alerg pana pe muchia stancii si sar in apa intunecata care se intinde pana la orizont. Nu vreau decat sa ma simt invaluita in mare si sa inot pana o sa pot dormi din nou. Goala, scufundata in albastru, in inima apelor, e singurul loc unde ma simt acasa. Ah, primeste-ma in tine!
Contactul cu apa marii imi zguduie toata fiinta prin cel mai curat si intens sentiment trait vreodata. Pret de cateva zeci de secunde raman sub apa, nemiscata, cu ochii inchisi, cu respiratia taiata: ascult inima marii si ea o asculta pe a mea. Ne miram, ca la fiecare intalnire, de cat de perfect ni se sincronizeaza bataile inimii. Stim amandoua ca apartinem una alteia desi ne-am promis sa nu ne spunem cuvinte. Cuvintele sunt facute sa zboare in aer. Pentru adancurile fermecate ale marii este nevoie de alte cai de comunicare.
Ceva asemanator cu textura unei meduze imi atinge glezna stanga. Dintr-un gest reflex, incep sa dau din picioare ca sa ajung la suprafata. Scot capul din apa si inspir cu putere aerul noptii. Cata liniste doar pentru mine! Zambesc fericita si imi intind trupul pentru a incepe o miscare de bras. Raman consternata: picioarele nu mai asculta. Se misca haotic si spasmodic, asa cum se misca picioarele celor care nu stiu sa inoate. Reusesc sa-mi mentin pozitia la suprafata apei presand apa cu palmele si incercand sa avansez catre mal dar la scurt timp nici bratele nu mai asculta de mine. Acum bat apa exact ca un incepator care se teme ca se va ineca. Nimic din corpul meu nu mai vrea sa execute ceea ce stie atat de bine. E ca si cum am uitat tot ce stiam si acum simt pentru prima data acea frica terifianta de mare. Cum mi se poate intampla mie asa ceva? Nu apuc sa ma chinui prea mult prea mult ca sunt inghitita de apa. Alunec incet spre fundul marii si nu pot sa fac absolut nimic sa ma salvez. Incep sa ma zbat din toate incheieturile dar asta nu face decat sa-mi consume energia si sa-mi grabeasca sfarsitul. Intr-o strafulgerare de clipa realizez consternata: Acum am sa mor. Incetez sa ma mai zbat. Pana la urma, macar mor acasa, nu in bratele vreunui strain sau intr-un pat trist. Da, macar mor acasa, in bratele singurei fiinte cu care am vibrat vreodata la unison: marea. Imi las trupul moale sa cada usor pe nisipul sarutat de ape.
---------------------------------------------------------------------------------
Deschid brusc ochii si incerc sa inspir adanc oxigen dar tot ce-mi intra in plamani este apa sarata. Si totusi... Traiesc? Sunt intinsa pe spate pe fundul marii. Trebuie ca s-a facut dimineata pentru ca vad clar apa de un albastru straveziu si deasupra ei, in zbor, pescarusi galagiosi. Deschid ochii mai larg si raman consternata: pot vedea toata lumea de la suprafata: coasta stancoasa, poteca inverzita, intrarea in oras, casa unde locuiesc cu familia mea si... pe mine, stand in pat si urandu-mi viata. Ma vad pe mine cum astept sa plece mama din camera ca sa-mi bag capul in perna si sa plang infundat pentru ca nu mai pot face ceea ce iubesc mai mult pe lumea asta – sa ma scufund in inima marii si sa-i explorez misterele. Da, plang si ma urasc ca nu am curajul sa ma duc si sa ma arunc de pe stanca si sa mor acolo, cu marea de gat, asa cum ar fi firesc sa se intample.
Nu mai stiu ce sa cred. Traiesc in doua planuri sau nu mai traiesc deloc? Unde sunt moarta si unde sunt vie? Mai sunt vie? Imi mut privirea spre fundul marii si raman cu totul incremenita de ceea ce vad: tot fundul auriu al marii, cat vezi cu ochii, este acoperit de mii si mii de trupuri goale asezate pe spate. Toti acesti oameni, toti acesti zburatori ai marilor, au ajuns aici la fel ca mine: incercand cu tot dinadinsul sa-si traiasca vietile ascultandu-si inima dar alegand sa faca asta mult prea tarziu, cand deja nu mai stiau sa vorbeasca limbajul propriei inimi.
Cineva trebuie sa ne invete din nou sa dam din picioare ordonat. Poate de fapt nimic nu este pierdut. Poate e mai bine aici, prizonieri pe fundul marii, incercand sa gasim o cale de a invata din nou sa inotam sub apa, cu plamanii inecati, decat prinsi in absurditatea propriilor neputinte din viata de la suprafata.
Ma simt relaxata si eliberata. Pot ramane aici pentru totdeauna. Pot sa vad in fiecare dimineata cum straluceste soarele prin panza de lichid translucid care se asterne protector deasupra mea. Pot sa adorm in fiecare seara cu melodia valurilor in ureche. Pot sa visez sirene si delfini. Pot sa respir albastru pana devin cu totul albastra, pana devin cu totul parte din apa, din nisip, din alge. Inchid ochii si zambesc larg. Ceva ma prinde de mana stanga si imi strange usor degetele. Deschid ochii si privesc spre stanga mea: baiatul cu ochi negri imi zambeste frumos si toata marea se umple de flori albastre si de stele cazatoare. Se ridica usor de pe fundul marii, ma ia in brate si ma urca spre suprafata. El inca stie sa inoate. Vai, cat de mladios i se misca trupul. Sunt atat de fascinata de unduirile lui incat aproape ca pierd momentul. Exact inainte sa ma scoata la suprafata, ii iau capul in palme si ii spun: Vreau sa raman aici cu tine. Ochii lui frumosi se deschid larg de uimire si lacrimi turcoaz i se preling pe obraji. Ii mangai parul negru cu reflexe albastrui si il las sa ma sarute prelung si apasat in timp ce ma coboara la loc pe fundul marii, pierzandu-ne printre fluturi albastri si trupurile indragostitilor imbratisati cu incrancenare. Viata... Aici era viata!
No comments:
Post a Comment