nu stiu sa vad sforile si sunt fericita asa

Azi dimineaţă mi-am dat seama că e posibil ca soarele să atârne de o sfoară invizibilă deasupra capului nostru şi ca florile de cireş să fie de fapt făcute din hârtie creponată. Şi ştiţi ce am decis? Am decis că mă doare în cot dacă fac parte dintr-o piesă de teatru sau din Truman Show, atâta timp cât îmi creşte sufletul în mine când văd soarele răsărind şi apunând în explozii de culori sau când trec pe sub un copac înflorit şi parfumul lui mă face să închid ochii de emoţie.

Am înţeles că lumea se împarte în două categorii de oameni: cei care văd sforile şi cartoanele de decor, şi cei care, chiar dacă le văd, aleg să se bucure de ca şi cum nu le-ar vedea.

Am înţeles că am să mor încercând să văd că omul e liber (dacă descoperă cum), că omul e bun (chiar dacă nu e), că lumea e pură (dacă tu o vezi aşa), că există fericire (dacă îţi doreşti cu adevărat) şi dragoste necondiţionată (dacă eşti capabil să iubeşti necondiţionat).

Am înţeles că sunt fericită că pot trăi fără să mă simt ameninţată de sforile care trag de noi înainte şi-napoi.

So, never lose your ability to perceive beauty and purity, even if you might die trying.

To change the world,
Start with one step.
However small,
The first step is hardest of all.

You might die trying.
Oh, you might die trying.
Yeah, you might die trying.

Yeah, I will die trying. What about you?