despre decizia optima

Situatiile nu sunt simple sau complicate. Ele pot fi interpretate ca fiind simple sau complicate in functie de perceptia fiecaruia dintre noi, iar aceasta perceptie este determinata atat de natura (personalitatea) noastra, cat si de experientele care ne-au format sau de principiile de viata cu care am am fost invatati din familie sau pe care ni le-am insusit noi de-a lungul timpului.

Privite din exterior, intr-o abordare simplista de gen "alb-negru", orice situatie este simpla. Situatiile devin tot mai complicate pe masura ce te implici in nucleul lor, pe masura ce incerci sa le analizezi multiplele fatete din care sunt alcatuite si pe care putini le vad cu adevarat pentru ca prea putini incearca sa vada o situatie din alta perspectiva decat din aceea unilaterala (individuala). Cu cat incerci sa identifici diversele variabile ale problemei, cu cat incerci sa te pui in "sosetele" tututor celor implicati in acea problema, cu atat lucrurile devin mai complicate si solutiile mai greu de ales.

Si aici ajungem la acel profil uman conturat in functie de modul in care facem alegeri (maximiser versus satisficer). Sunt un maximiser. Vad mereu o problema din foarte multe unghiuri (in niciun caz nu din toate, dar din cate de multe pot, prin natura mea) si incerc sa gasesc mereu solutia optima, care sa satisfaca cat mai multe din perspectivele problemei. Imi este foarte greu sa ma decid pentru ca deseori intervin noi aspecte care se bat cap in cap. Rezolv ceva, stric altceva. Iar asta ma termina. Nu spun ca e rau sa fii asa. Dar e al naibii de chinuitor. Procesul de gandire care precede o decizie (alegere) este anevoios si epuizant. Mai mult, a lua o decizie in baza unei deliberari indelungate nu-ti garanteaza ca ai facut alegerea optima. O alegere poate fi optima intr-un anumit moment, intr-o anumita conjunctura. Nimic nu este optim la modul general. Totul este subiectiv si relativ. Suferinta resimtita de un maximiser deriva tocmai din faptul ca el si-ar dori ca acea alegere sa fie cea mai buna din toate punctele de vedere.

Pentru cineva ca mine este inca si mai complicat. Eu imi doresc sa aleg ce e mai bun pentru toti, adica in primul rand pentru ceilalti, si apoi pentru mine. Eu as fi un maximiser altruist. Adica de obicei incerc aleg optim pentru ceilalti. Dar, dupa cum spuneam, alegerea optima este doar o iluzie. Tot ce poti sa faci este sa te apropii cat mai mult posibil de acel optim, constient fiind ca nu exista o decizie optima universala, ca nu vei putea sa-i multumesti pe toti, ca nu vei putea sa-ti satisfaci toate exigentele interioare legate de acea "problema". Daca esti constient de asta, suferi mai putin pentru ca intelegi relativitatea criteriilor de alegere. Iar aceasta relativitate provine din faptul ca suntem oameni; suntem subiectivi; avem emotii; avem asteptari; avem sentimente si aspiratii... Si niciodata nu vom putea trece peste acest subiectivism, oricat am incerca noi sa o facem.

Pana la urma, tocmai aici sta frumusetea existentei noastre: totul este o necontenita surpriza; totul este influentat de ceea ce traim, de starile pe care le avem, de oamenii pe care ii cunoastem. Suntem intr-o perpetua schimbare, desi nu realizam asta decat foarte rar. Prin urmare, deciziile noastre sunt si ele intr-o continua evolutie. Nimic nu e valabil la modul general in ceea ce ne priveste. Suntem oameni, iar asta ne spulbera orice sansa de a gasi vreodata solutia optima in problemele cu care ne confruntam. Ceea ce trebuie sa alegem insa, de fiecare data, este ceea ce ne reprezinta cat mai bine, in esenta noastra. Chiar si daca acea alegere este petru "aici, acum". Tot ce putem face este sa decidem in conformitate cu glasul nostru interior. Iar aceea este decizia optima umana pe care o putem lua. Singura decizie corecta, ca oameni.

colecţionez breşe în haosul lumii

Cu toţii avem nevoie să găsim o breşă în haosul care ne înconjoară. O nevoie disperată, ba chiar organică şi vitală, aş spune.

Viaţa ni se aşterne în faţa ochilor ca un puzzle compus din 10.000 de piese împrăştiate haotic înaintea noastră. Iubim emoţia pe care ne-o provoacă dificultatea de a pune piesele cap la cap. Cu cât procesul este mai anevoios, cu atât suntem mai intrigaţi şi mai motivaţi. Totuşi, cât de fericiţi şi eliberaţi ne simţim după ce, la capătul unor ceasuri frustrante, dăm peste două piese - numai două piese - care se potrivesc?

În realitate, viaţa este mult mai complicată decât un puzzle de 10.000 de piese. Piesele care ne sunt aruncate în cale nu sunt menite să se potrivească decât în mod excepţional. Toată viaţa ne-o petrecem încercând să punem cap la cap aceste piese, frământându-ne să găsim un loc care să ni se potrivească, un mediu căruia să simţim că aparţinem, un om lângă care să simţim că totul capătă un sens. Ceea ce facem, de fapt, este să ducem o luptă încrâncenată pentru a îmblânzi haosul în care ne trezim în fiecare dimineaţă. Căutăm un ecou, un feedback, un sentiment dăruit şi întors către noi, o sincronizare intimă cu natura, cu omul, cu universul.

Am căutat mereu aceste momente rare în care vibrăm odată cu aerul din jurul nostru, acea persoană lângă care să-mi lipesc pieptul şi să aud cum inimile noastre se suprapun chiar şi pentru o fărâmă de clipă.

Colecţionez breşe în haosul lumii. Vânez frânturi de ordine cu aceeaşi frenezie cu care ador dezordinea în care am deschis ochii şi-n care am să-i închid. Mă încarc de emoţia colectivă la concerte, în cinematografe, în librării, în parcuri, acolo unde sunetele, imaginile, culorile şi parfumurile se revarsă în mod egal peste toţi iar sângele ne aleargă prin vene cu aceeaşi pasiune nestăvilită, măcar pentru o fracţiune de timp în care un mugur de sens explodează în sânul oceanului de haos.

despre dragostea autentica

Sunt fascinată, poate mai mult ca oricând, de sentimentul de dragoste, de trăirile pe care le naşte în tine frenezia iubirii absolute. Citesc tot ce-mi pică în mână pe acest subiect: poezii, blog-uri, articole, eseuri, cărţi. Acum am descoperit un studiu intim asupra dragostei scris cu pasiune de către sociologul Liviu Antonesei. Îl citesc cu inima emoţionată pentru că regăsesc acolo atât de multe din concepţiile mele proprii legate de iubire, concepţii care s-au cristalizat în mine de-a lungul timpului astfel încât acum să pot spune că ştiu ce înseamnă dragostea.

Am să mă opresc momentan doar la un citat care defineşte dragostea prin ceea ce am crezut eu mereu că trebuie să fie dragostea împlinită: o reciprocitate deplină pe toate planurile. Vă las cu aceste rânduri frumoase şi promit să revin cu un studiu mai larg asupra imperativităţii reciprocităţii într-o relaţie de dragoste.

"Există iubire autentică doar acolo unde partenerii sînt dispuşi să primească servitutea voluntară reciprocă, adică să renunţe la unele  atribute ale suveranităţii personale în mod reciproc şi, pe cît este omeneşte posibil, echitabil, prin urmare simetric.
 
Dacă renunţarea nu este reciprocă, nu este vorba despre dragoste cu adevărat, ci despre o manifestare perversă a dialecticii hegeliene dintre stăpîn şi sclav.

Îndrăgostiţii au o capacitate infinită de dăruire, de a fi în perpetuă atenţie unul faţă de celălalt. Această atitudine provine din grija îndrăgostitului de a nu-i face celuilalt un rău, de a nu-l răni, dacă este posibil, nici măcar din greşeală. Închişi în „lumea lor”, neatenţi adesea la lumea din jur, ei pot fi egoişti faţă de ceilalţi, dar nu unul faţă de celălalt. Un îndrăgostit egoist faţă de partenerul său sau de partenera sa este o pură contradicţie în termeni, un fel de oximoron."

"A fi în stare să te dăruieşti în întregime, fără nici o reţinere, e cea mai mare bucurie pe care ţi-o poate îngădui viaţa. Iubirea adevărată începe de la acest punct de disoluţie. Viaţa personală se întemeiază pe dependenţă, pe dependenţa reciprocă.” (Henry Miller - Sexus)

despre (ne)sincronizare

Locuiesc într-o cameră cu tavan înalt. Atât de înalt încât nu găsesc nimic destul de mare pe care să mă caţăr ca să ajung la un ceas care se află sus de tot, la îmbinarea dintre perete şi tavan. Nu că aş vrea neapărat să-l dau jos de-acolo (deşi sunt perioade când ticăitul lui mă înnebuneşte) dar cam de două ori pe an ar trebui să-l reglez. Problema este când se dă ora înapoi, în octombrie. Am momente când mă panichez: "Vai, e deja 8? Iar nu m-am trezit la timp. Iar întârzii" Apoi îmi amintesc şi răsuflu uşurată: "Stai, e cu o oră în înainte. Uf, ce bine." Mereu trebuie să scad o oră din ceea ce văd pe ceas. La început e mai greu. Mai ales dimineaţa, când eşti somnoros şi eşti uşor indus în eroare. Până la urmă te obişnuieşti s-o faci instinctual. Creierul tău se adaptează să nu se mai lase înşelat de ceea ce vede, şi să efectueze instinctiv un anumit calcul.

Să zicem că în timp am ajuns să mă învăţ că din octombrie până în martie am de scăzut o oră din ce arată ceasul meu din camera cu tavan înalt. Mai greu e să mă obişnuiesc cu ceea ce văd în oglindă. Mă spăl dimineaţa pe faţă şi aproape de fiecare dată mă sperii de găurile pe care le văd în mine. Arăt de parcă aş fi fost ciuruită cu mitraliera. După şocul iniţial mă dezmeticesc şi-mi spun: "Stai. Asta nu sunt eu. Asta sunt eu minus visele mele."

Cândva poate am să găsesc o scară suficient de înaltă pe care să mă urc şi să reglez ceasul.
Cândva poate o să mă găsesc trăind printre visele mele.

Atunci nu va mai trebui să-mi forţez creierul să perceapă altceva decât ceea ce se vede.
Atunci voi ajunge să fiu în sfârşit sincronizată cu mine însămi.
Realitatea mea va fi reglată de visele mele împlinite.

pledoarie pentru sport

Despre puţine lucruri din viaţa mea de până acum pot spune că sunt mândră. Unul dintre ele este faptul că am făcut sport de performanţă în copilărie şi prima parte a adolescenţei (până am început să mă concentrez serios pe şcoală). Am făcut mai întâi vreo 4-5 ani de înot (la clubul Dinamo) şi apoi vreo 4 ani de karate shotokan-fudokan (la clubul Sakura). Primul s-a transformat în timp într-o adevărată pasiune pentru apă şi pentru sporturile acvatice. Cel de-al doilea este cel care m-a marcat enorm, oferindu-mi o adevărată lecţie de viaţă (poate pentru că eram mai mărişoară şi am putut înţelege mai bine implicaţiile sportului).

De ce spun că sunt mândră? Dintr-o serie de motive foarte puternice. În primul rând, acest sport a fost pentru mine ca un adevărat stagiu în armată. Mi-a oferit o disciplină pe care n-am mai primit-o de nicăieri la un nivel atât de ridicat. Îmi amintesc că aveam şase antrenamente pe săptămână (fie seara, de la 20 la 22), fie dimineaţa (de la 7). Pentru un copil căruia i se cereau rezultate impecabile şi la şcoală, era destul de greu să te ţii de un astfel de program. Dar eu am luat-o ca pe o responsabilitate şi m-am ţinut de ea dumnezeieşte. Pe ploaie, pe ger, pe arşiţă, pe întuneric sau la prima rază a dimineţii, cu maldăre de teme pentru a doua zi, epuizată sau cu febră, cu problemele pe care le aveam în familie, plângând sau cu lacrimile deja uscate, eu trebuia să fiu la antrenament, în cantonament sau la competiţii.

Acolo şi atunci am învăţat ce înseamnă să strângi din dinţi şi să lupţi până la capăt împotriva limitelor tale fizice şi psihice. Atunci şi acolo am învăţat ce înseamnă să respecţi regulile, să fii punctual, să fii supus, să-ţi respecţi adversarul, să joci corect, să înduri, să mergi înainte şi când nu mai poţi, şi când nu mai crezi că vei reuşi. Acolo am învăţat să lucrez în echipă (proba mea de bază era kata sincron), să intuieşti mişcările partenerilor, să te mulezi pe ritmul lor, să crezi în NOI, în efortul comun către acelaşi obiectiv, să te bucuri alături de ei la victorii şi să-ţi asumi parte din pierdere la înfrângeri. Acolo am învăţat că poţi să munceşti şi să te dăruieşti cu totul şi să nu ai niciun rezultat şi totuşi, s-o iei de la capăt, de la zero, să-ţi rupi iar muşchii, să te îmbolnăveşti iar de la podeaua rece ca gheaţa, să-ţi verşi iar toată sudoarea din tine, să continui să lupţi şi să speri că data viitoare vei reuşi.

Cu ocazia aceasta, vreau să-i mulţumesc antrenorului meu, dl Dragoş Cozmaciuc, pentru tot ce m-a învăţat, pentru că a fost exigent cu mine, pentru că mi-a cerut mereu mai mult, pentru că a ştiut cum să mă motiveze, pentru că m-a apreciat atunci când am meritat, pentru lecţiile de viaţă pe care ni le oferea la sfârşitul fiecărui antrenament şi, mai presus de toate, pentru că m-a format ca OM. Mai am o lecţie de învăţat de la dumnealui, ceva ce n-am ştiut să fac până acum: să-mi împlinesc visele "pas cu pas" (expresia lui preferată). Am fost mereu prea înfometată să am totul atunci, să reuşesc atunci. Incă mai sunt, pentru că viitorul este aşa nesigur pentru mine. Nu mă pot baza pe el şi totuşi, trebuie să cred în el şi să merg către el puţin cu puţin, "pas cu pas", până ajung la el. Şi chiar dacă el se îndepărtează pe măsură ce eu mă apropii de el, şi chiar dacă îmi voi zdreli tălpile pe drumul către el, şi chiar dacă mă voi rătăci de o mie de ori până ajung la el, nu mi-e teamă de greutăţi. Sportul mi-a oferit toată disciplina şi determinarea necesară pentru a nu renunţa la visele mele, oricât de grele ar fi de atins.

Doamne ce dor mi s-a făcut de acea vârstă (13-14 ani), de acel efort nebun, de acele antrenamente, de toţi colegii mei alături de care am crescut şi m-am umanizat. Totul e proaspăt în inima mea. Nimic nu va fi vreodată uitat. Nicio lecţie nu va fi vreodată dezvăţată. Sunt recunoscătoare pentru tot ce a născut în mine acest sport. Pentru totdeauna.

nu stiu sa vad sforile si sunt fericita asa

Azi dimineaţă mi-am dat seama că e posibil ca soarele să atârne de o sfoară invizibilă deasupra capului nostru şi ca florile de cireş să fie de fapt făcute din hârtie creponată. Şi ştiţi ce am decis? Am decis că mă doare în cot dacă fac parte dintr-o piesă de teatru sau din Truman Show, atâta timp cât îmi creşte sufletul în mine când văd soarele răsărind şi apunând în explozii de culori sau când trec pe sub un copac înflorit şi parfumul lui mă face să închid ochii de emoţie.

Am înţeles că lumea se împarte în două categorii de oameni: cei care văd sforile şi cartoanele de decor, şi cei care, chiar dacă le văd, aleg să se bucure de ca şi cum nu le-ar vedea.

Am înţeles că am să mor încercând să văd că omul e liber (dacă descoperă cum), că omul e bun (chiar dacă nu e), că lumea e pură (dacă tu o vezi aşa), că există fericire (dacă îţi doreşti cu adevărat) şi dragoste necondiţionată (dacă eşti capabil să iubeşti necondiţionat).

Am înţeles că sunt fericită că pot trăi fără să mă simt ameninţată de sforile care trag de noi înainte şi-napoi.

So, never lose your ability to perceive beauty and purity, even if you might die trying.

To change the world,
Start with one step.
However small,
The first step is hardest of all.

You might die trying.
Oh, you might die trying.
Yeah, you might die trying.

Yeah, I will die trying. What about you?

Traiesc cu doua zile mai tarziu decat mine

Aţi avut vreodată senzaţia că trăiţi decalat faţă de propriul vostru eu? Ciudat sentiment mai e. Eu îl trăiesc de ceva vreme. Mai precis, mă simt de parcă aş fi în permanenţă cu două zile mai târziu decât corpul meu. Să vedeţi numai prin câte încurcături trec din pricina asta. Mă trezesc joi dimineaţă înjurându-l pe vecinul de deasupra că-şi permite să tropăie prin casă sâmbăta la prima oră (Chiar aşa! Cât tupeu!), îmi sun sărbătoriţii să le zic La multi ani cu două zile înainte (săracii, de stâjeniţi ce sunt, încearcă să mă facă să nu mă simt prost şi-mi spun aproape invariabil: "Mai bine mai devreme decât mai târziu.") sau le spun prietenilor că nu pot ieşi vineri seară la dans pentru că a doua zi e început de săptămână şi tre' să mă trezesc odihnită (iar ei mă privesc cu un aer de parcă deja mă compătimesc pentru ce ravagii face oboseala din om). Mda, ştiu ce gândiţi dar vă asigur că nu e glumă deloc, şi mai mult, nici nu sunt singura care simte aşa. Chiar de curând am citit un articol despre un tip care se simte cu doi metri mai departe de propriul lui corp. Aşa că nu mi se pare deloc ciudat că eu mă simt cu două zile mai târziu decât mine.

Bun, deci eu trăiesc poimâine. Toate ar fi bune şi frumoase dacă nu s-ar găsi câte unul-altul care să ma lovească în moalele capului cu: "Hai tu, ce te-a apucat? Azi e azi, nu e poimâine. Dacă nu mă crezi, îţi arăt în calendar." Apoi intră pe GreenwichMeanTime.com (vezi Doamne, ca să fie obiectiv) şi-mi arată negru pe alb: "Vezi, azi e azi. Mai sunt două zile până poimâine." şi îmi afişează un zâmbet atât de mândru de el de parcă ar spune: "Ce tare sunt, am făcut un bine cuiva azi. L-am adus cu picioarele în prezent." Poor guy, de unde să ştie el că eu n-am nevoie de binele lui, că mie mi-era cristal de bine cu două zile în avans. Ah, şi nu vă puteţi închipui ce şoc e să realizezi că, de fapt, eşti cu două zile mai înapoi (cică!). E ca şi cum ai retrograda în Liga a doua. Ca şi cum ai rămâne repetent. Te doare până în măduva oaselor şi îţi spui - ca în începutul melodiei lui Pixies - "Oh, STOOOP! Adică cum? Când anume am picat anul şi pe mine de ce nu m-a înştiinţat nimeni? Sau poate nu am picat nimic şi e doar un mare complot universal la adresa mea (Dar acum pe bune, chiar şi GMT-ul să fie băgat în tăreşenia asta? Hmm ...)" De ce? De ce e nevoie de atâta confuzie?

With your feet in the air and your head on the ground
Try this trick and spin it, yeah
Your head will collapse
If there's nothing in it
And you'll ask yourself
Where is my mind?

Bun, fie, dacă toţi zic să vin cu două zile înapoi, o fac şi pe-asta... Să nu mai spună nimeni că sunt căpoasă şi nu ascult. Dar, ar mai fi o problemă minoră. Cum rămâne cu faptul că am momente când îmi simt corpul făcut din gumă de mestecat şi că mă pot întinde 3000 de km până în Orientul Mijlociu? Hm? De asta ce mai spuneţi? Cum o să-mi mai puteţi demonstra că sunt aici, când tălpile mele sunt în Cişmigiu, ochii mei scrutează deşertul iar pe limbă am tone de nisip? Să vedem cum mă mai convingeţi acum.

(din peregrinările unui om cu eul dislocat de trup)