Despre puţine lucruri din viaţa mea de până acum pot spune că sunt mândră. Unul dintre ele este faptul că am făcut sport de performanţă în copilărie şi prima parte a adolescenţei (până am început să mă concentrez serios pe şcoală). Am făcut mai întâi vreo 4-5 ani de înot (la clubul Dinamo) şi apoi vreo 4 ani de karate shotokan-fudokan (la clubul Sakura). Primul s-a transformat în timp într-o adevărată pasiune pentru apă şi pentru sporturile acvatice. Cel de-al doilea este cel care m-a marcat enorm, oferindu-mi o adevărată lecţie de viaţă (poate pentru că eram mai mărişoară şi am putut înţelege mai bine implicaţiile sportului).
De ce spun că sunt mândră? Dintr-o serie de motive foarte puternice. În primul rând, acest sport a fost pentru mine ca un adevărat stagiu în armată. Mi-a oferit o disciplină pe care n-am mai primit-o de nicăieri la un nivel atât de ridicat. Îmi amintesc că aveam şase antrenamente pe săptămână (fie seara, de la 20 la 22), fie dimineaţa (de la 7). Pentru un copil căruia i se cereau rezultate impecabile şi la şcoală, era destul de greu să te ţii de un astfel de program. Dar eu am luat-o ca pe o responsabilitate şi m-am ţinut de ea dumnezeieşte. Pe ploaie, pe ger, pe arşiţă, pe întuneric sau la prima rază a dimineţii, cu maldăre de teme pentru a doua zi, epuizată sau cu febră, cu problemele pe care le aveam în familie, plângând sau cu lacrimile deja uscate, eu trebuia să fiu la antrenament, în cantonament sau la competiţii.
Acolo şi atunci am învăţat ce înseamnă să strângi din dinţi şi să lupţi până la capăt împotriva limitelor tale fizice şi psihice. Atunci şi acolo am învăţat ce înseamnă să respecţi regulile, să fii punctual, să fii supus, să-ţi respecţi adversarul, să joci corect, să înduri, să mergi înainte şi când nu mai poţi, şi când nu mai crezi că vei reuşi. Acolo am învăţat să lucrez în echipă (proba mea de bază era kata sincron), să intuieşti mişcările partenerilor, să te mulezi pe ritmul lor, să crezi în NOI, în efortul comun către acelaşi obiectiv, să te bucuri alături de ei la victorii şi să-ţi asumi parte din pierdere la înfrângeri. Acolo am învăţat că poţi să munceşti şi să te dăruieşti cu totul şi să nu ai niciun rezultat şi totuşi, s-o iei de la capăt, de la zero, să-ţi rupi iar muşchii, să te îmbolnăveşti iar de la podeaua rece ca gheaţa, să-ţi verşi iar toată sudoarea din tine, să continui să lupţi şi să speri că data viitoare vei reuşi.
Cu ocazia aceasta, vreau să-i mulţumesc antrenorului meu, dl Dragoş Cozmaciuc, pentru tot ce m-a învăţat, pentru că a fost exigent cu mine, pentru că mi-a cerut mereu mai mult, pentru că a ştiut cum să mă motiveze, pentru că m-a apreciat atunci când am meritat, pentru lecţiile de viaţă pe care ni le oferea la sfârşitul fiecărui antrenament şi, mai presus de toate, pentru că m-a format ca OM. Mai am o lecţie de învăţat de la dumnealui, ceva ce n-am ştiut să fac până acum: să-mi împlinesc visele "pas cu pas" (expresia lui preferată). Am fost mereu prea înfometată să am totul atunci, să reuşesc atunci. Incă mai sunt, pentru că viitorul este aşa nesigur pentru mine. Nu mă pot baza pe el şi totuşi, trebuie să cred în el şi să merg către el puţin cu puţin, "pas cu pas", până ajung la el. Şi chiar dacă el se îndepărtează pe măsură ce eu mă apropii de el, şi chiar dacă îmi voi zdreli tălpile pe drumul către el, şi chiar dacă mă voi rătăci de o mie de ori până ajung la el, nu mi-e teamă de greutăţi. Sportul mi-a oferit toată disciplina şi determinarea necesară pentru a nu renunţa la visele mele, oricât de grele ar fi de atins.
Doamne ce dor mi s-a făcut de acea vârstă (13-14 ani), de acel efort nebun, de acele antrenamente, de toţi colegii mei alături de care am crescut şi m-am umanizat. Totul e proaspăt în inima mea. Nimic nu va fi vreodată uitat. Nicio lecţie nu va fi vreodată dezvăţată. Sunt recunoscătoare pentru tot ce a născut în mine acest sport. Pentru totdeauna.
No comments:
Post a Comment