Dying With the Speed of Light

I'm getting closer to that line
     the bright line of the horizon
     where all pain dissolves.
I'm the only traveller
     flying in this dark cold night
     where no hope is left.

I'm getting closer to that point
     the vantage point of the galaxy
     where all wars come to an end.
I'm heading for this fall alone
     swimming through sunken suns
     and aching planets.

As I plunge into the pitch-black abyss,
     fiery comets start haunting me,
     pushing me towards blazing supernovas
     and super-massive black holes.
The universe erupts in glaring lights
     dazzling my teary eyes.
Everything is illuminated and boiling
     yet, blood is freezing in my veins
     and my breath turns into icicles.

I'm falling faster and faster now.

Worlds are exploding all around me
     as the smell of gunpowder and burnt stardust
     fills my lungs with dying wishes.
I scream out my pain
     but no one can hear me
     and my scream breaks into sharp pieces
     echoing back to me
     piercing my untouched hips
     my cold pale lips
     my barren chest.

As I'm dying with the speed of light
I can almost hear the sound of stellar birth
     getting louder
     and louder.

Come, love, pull the black veil of death
     over my fragile shoulders
     and smash my bones to the ground.
Split me into millions of fragments
     of cosmic dust
     and scatter me into
     infinity.

(first published in October 2009 on http://luiza82.deviantart.com/art/Dying-with-the-speed-of-light-141619863)

The Day You'll Find Me

I've got a ticket to your concert today.

You've been travelling half the world to meet me. You just don't know it yet. But I do. I do.

As I step into the concert hall, my knees begin to melt slowly. When I finally reach my seat, my body is already quivering from head to toe. This is the moment I've been waiting for all my life.

I couldn't have chosen a better spot. I'm right in front of the stage, merely two meters away from where you're going to play your guitar like no one else has ever played before.

The lights fade away and your band enters the stage in a thunderous burst of applause. Everyone is shouting the lead singer's name but I cannot see anything but you in front of my teary eyes.

I'm watching you as you approach with your bass guitar held tightly in your left hand. Your shy brown eyes look down at the floor, avoiding any possible eye contact and your skin is so incredibly pale that you seem to be on the verge of losing your conscience. With your curvy reddish lips and messy silky dark hair, you resemble a romantic poet caught up in a world where no one could possibly understand him. I cannot take my eyes off of you, for I've never seen so much sadness and so much beauty in one man before.

The first songs are some of your most popular singles. The whole concert hall vibrates with guitar riffs and drum beats. The audience is dazzled by the performance, but I am too lost in your music to hear them out. I am lustfully breathing your rhythmic bass sounds while I am staring at your long fingers passionately plucking the guitar strings.

As the show gets closer and closer to its climax, you plunge deeper and deeper into your inner musical world. I'm watching your body being completely swept away by an overwhelming emotion. Your limbs start shaking more and more nervously as all the muscles on your face get tenser and tenser. You don't follow the melody line anymore. Instead, you break the rhythm and burst into a hypnotic beat that leaves your band puzzled. People start whispering, confused by the sudden twist of the performance. The lead guitarist puts down his guitar and retreats in a shady corner, baffled by your behaviour. You're so caught up in a trance state of mind that he doesn't even dare interrupt you. At first, the drummer manages to keep up with your tempo but not for long because your music is now so chaotic that no one in the concert hall can follow you anymore. Your colleagues leave the scene in shock, while the chattering becomes louder and louder around me. Everything is on fire. The air smells like smoke and ashes, like love and blood. People are starting to rush for the exit doors. They cannot bare this frenzy anymore.

Suddenly, you throw the guitar on the floor and turn instinctively towards the piano in the shadiest corner of the stage. Not even bothering to seat down, you let your hands move spontaneously over the piano keys, touching them with outbursts of passion and fury.

I don't recall experiencing a feeling so intense before in my life. I couldn't keep the track of time but at a certain moment I find myself alone with you in the concert hall. I'm watching you leaning over the piano and playing the music of your heart as if you're playing the last song of your life. As if you have finally found a way to free your feelings, to express your emotions, to cry out your delusions, your fears, your failures.

You haven't noticed me yet. Your eyes are still closed and lost in your magic world that no one completely understands. Except me. Not only do I relate to everything that you are, but for me, your music speaks the language of my blood. I feel your rhythm, uneven as it is, echoing the pounding of my heart. Here is the only place where I feel alive: in between your sound beats, in between your heart beats.

Your piano play gets so hectic and your gestures so heated, that I fear that you'll end up collapsing. I am just about to stand up and run to you, to stop you from killing yourself but, at that very moment, you suddenly let your fingers finish abruptly the flow of the song and you head silently towards the centre of the stage.

You look just like a sad angel, with your skin so pale and your cheeks flushed by the deepest human emotions. Right before reaching the edge, you fall on your knees with tears streaming down your face. We are so close now that I can even smell the scent of your feverish body. For a moment, I think I'm about to swoon. My heart is beating so fast that I can feel it in every inch of my shivering body. The last thing that I remember is you, opening your tearful eyes and looking at me with the most beautiful eyes that I've ever seen.

-----------------------------------------------------------------------------------------------

I open my eyes slowly. My sight is almost entirely blurry and all I can think is: "Where are you? I cannot lose you now. I've just found you." As I regain conscience, I feel a warm hand gently caressing my cold cheeks. I open my eyes as widely as possible and I see you, leaning over me and holding me in your arms. The veil of sadness has been lifted from your angelic face. We are at a loss for words but your eyes, the most beautiful eyes ever imagined, they are talking to me in all the languages of the world:

- "It is you, the one that I've been looking for so desperately."
- "I knew you'd find me. I've been waiting for you since forever."
- "It is only you who understands me."
- "It is only you who sings the music of my dreams."
- "I'll never leave you. I could never leave you. My blood is flowing in your veins."
- "I'll never doubt you. I could never doubt you. My heart is beating in your chest."

(first published in November 2009 on http://luiza82.deviantart.com/art/The-day-you-ll-find-me-143895300)

Format ME: ENTER

I was a free space, they were the locked rooms.

I was an open book, they were the encrypted scrolls.

I was an endless river, they were the standing rocks.

I was a compass pointing all directions, they were the settings suns.

I reached for circles, they gave me squares.

I gave them stars, they sent me light bulbs.

I was a warm nearness, they were the frozen North Poles.

I called them poetic names, they tagged me with a military ID.

I showed them never-ending roads, they lured me into dead-ends.

I was a key.
They were throwing walls at me.

A key can open doors, not walls.

So
I stop
and
forget
who I am.

Forget
the circles
the stars
the poetry
the open spaces
the endless river.

I'm not a key.
I am the walls you threw at me.

(first published in December 2009 on http://luiza82.deviantart.com/art/Format-ME-ENTER-146401927)

The problem with Edward

Whether we're talking about Edward Cullen (Twilight) or Edward Scissorhands, what we're actually talking about is the "Edward" type of man.

So what makes this Edward type?

Some people would think that it's all about the looks. Edward has deep dark eyes, messy silky dark hair, reddish lips and cold pale skin. The general features of his body, delicate to the point of being perceived as feminine, indicate a rather fragile character. In fact, Edward is much stronger than we could imagine just by looking at him and his strength comes from the inside.

Some others would think that it's all about the feelings. Edward not only experiences intense feelings and emotions, but he displays them. He falls in love madly and irrevocably. He would never stop believing in true love and this is why he is never afraid to risk anything for it. He is kind, gentle and romantic to the point of being considered naive and cheesy. Actually, his innocence comes from a genuinely pure heart.

If we sum up all these elements, we can easily conclude that what really makes Edward a self-contained type of man could be condensed in one single word: DIFFERENT. Yes, Edward is different from most men in so many ways. And I'm not talking about having scissors instead of hands or feeding on human blood. And it's not about the looks, for these could be deceiving. He may look feminine, though he triggers an incredible sexual attraction in women. He may look frail, though he's capable of great acts of courage when his love is in danger. He may look strange because very few of us can relate to his way of loving and living. This is why he always seems like he's coming from outer-space or at least from a long-forgotten romantic age. In fact, Edward strives for understanding but what is really essential about him is that he believes in soul-mates and he would do literally anything to find and keep his girl protected.

So, if this Edward is such a special and perfect guy, what's the problem with him? Why is it so difficult for him to find his happiness?

First of all, he doesn't seem to be "man enough" for most of the modern girls.
Reaction type 1: "Are you serious? Just look at him. He looks/thinks like a woman. How can he pretend to be a man?"
However, many of these girls will desperately need an Edward at least once in their lifetime, after they will have had enough of the vanity, indifference, deceiving, lust and all the other attributes of the much-adored hunky modern man.

Second of all, he's just too good to be true and after a while, he becomes boring.
Reaction type 2: "Oh, I would love a man like that. Actually, I did have an Edward once but it didn't work. You see, he was too good for me. I needed something else."
So, even if some of us had the rare chance of having an Edward in our life, we thought that he was too dreamy and unrealistic and maybe a bit too romantic for our world.

So what are the odds for Edward to find his half? Because there is still another problem:
If you eliminate all the type 1 and type 2 girls and if you admit that the very few left who might really need an Edward could be on the other side of the Earth, speaking a different language and living in a totally different culture, you can easily figure that our strange sensitive Edward has almost no chance whatsoever to fulfill his purpose in this life. Because yes, this is the real problem with Edward: he cannot live only for the sake of wealth, power, career, popularity or pleasure. All these mean nothing to him if he doesn't have his beloved one next to him.

I think what I'm trying to say is that, whether you are an Edward or a girl waiting for an Edward, whether you believe in fate or in coincidences, never stop believing in each other because you know it just like I know it that nothing else in this world would fill your heart with happiness. Most of all, nothing else in this world is worth all the loneliness, the pain and the desperate search. True love, it's all about true love, from the very beginning till the very end.

(first published in November 2009 on http://luiza82.deviantart.com/art/The-problem-with-Edward-143991948) 

Ode to the human heart

I've seen Metropolis (1927) a few days ago and I can tell you that it was absolutely mind-blowing: a suspenseful tale filled with drama, romance and psychology in which we can easily identify ourselves, even 84 years later. A stunning performance by Alfred Abel and Brigitte Helm, an epic script by Thea von Harbou and an exquisite, extremely innovative art direction by Fritz Lang. I am deeply impressed and grateful to have seen such a masterpiece!

"There can be no understanding between the hand and the brain unless the heart acts as mediator."

10 lucruri de neuitat din 2010

1. Parcul Ioanid acoperit de zapada pe 4 ianuarie
2. O pereche de manusi primite in dar de la mii de km distanta (Glove love)
3. The Parlotones in concert la Siver Church
4. Un sarut in februarie
5. Roma
6. Muse in concert la Sziget Festival
7. Chisinaul
8. Dansand in Club Mojo cu iubitul meu
9. Capitalele statelor africane
10. Mic-dejunurile delicioase alaturi de iubitul meu

Orașul citește - Lecturi urbane

Mereu am iubit cărţile însă cele de care mă îndrăgosteam iremediabil erau cărţile deja citite de altcineva înaintea mea. A deschide o carte care poartă amprentele degetelor care le-au răsfoit pline de curiozitate, însemnările celor care le-au subliniat cu pasiune sau lacrimile celor care le-au trăit din toată fiinţa, este un gest sacru pentru mine.

Aşa se explică bucuria stârnită în mine când am aflat de proiectul de promovare a lecturii denumit "Lecturi urbane". De curând am citit despre el pe facebook iar azi mă pot mândri că am pus şi eu umărul la evoluţia acestei campanii culturale care se află deja la a doisprezecea ediţie în Bucureşti.

Ştiam doar că pe 22 noiembrie, la ora 19, trebuie să fiu la staţia de metrou Piaţa Victoriei, pe peronul de plecare înspre Pipera. Am ajuns acolo plină de entuziasm şi emoţie. Mă întrebam dacă chiar se va aduna suficientă lume sau dacă va fi încă una dintre încercările eşuate de a mobiliza oamenii pentru un scop nobil (spre exemplu, cum au fost multe dintre flash-mob-urile organizate la noi). Din fericire, de această dată, peronul fremăta de tineri. Am observat că unii dintre ei aveau niște sacoșe mari din care scoteau cărți și le împărțeau celorlalți. M-am strecurat și eu prin mulțime și am întrebat cum pot să ajut. Un băiat brunet și foarte săritor m-a întrebat dacă vreau doar să citesc îm metrou sau dacă vreau să și promovez campania. Am răspuns că ambele. Mi-a deschis larg sacoșa cu cărți și mi-a spus să iau câte vreau. Parcă priveam într-un cufăr cu comori neprețuite. Am băgat mâna înăuntru și am prins aleator două cărți: una foarte groasă - Mihail Sadoveanu: Opere alese - și una cu coperte verzi foarte frumoase - Kafka: Procesul.

Am auzit metroul apropiindu-se de peron. Am auzit liderii de echipă dând semnalul de urcare în vagon. L-am întrebat pe unul dintre ei ce am de făcut. Mi-a spus să vin cu ei și să fiu atentă la cum procedează ei. Am urcat emoționată. Trenul era aproape gol. Erau mai mulți de-ai noștri decât călători. Toți țineau cărțile deschise și citeau. Am deschis și eu cartea cea groasă a lui Mihail Sadoveanu și am început să citesc, în picioare, rezemată de perete. În același timp, trăgeam cu ochiul la ceilalți. Prima abordare la care am asistat a fost sortită eșecului. Unul dintre băieții din grup a înmânat o carte unui bărbat la vreo cincizeci de ani care stătea pe un scaun. Acesta mai întâi nici nu a vrut să apuce cartea. Până la urmă, a primit-o dar l-a privit suspicios pe băiatul care i-a dat cartea și l-a întrebat în ce scop i-a dat-o. Acesta i-a explicat câteva cuvinte despre campania de lectură, dar omul nu a încetat să fie suspicios. A răsfoit puțin cartea, vizibil neliniștit și neconvins, după care a întins-o înapoi băiatului, spunându-i că mai bine o dă altcuiva, pentru că el nu citește cărți. Privindu-l cum iese pe ușa metroului, am rămas cu un gust amar. Oare chiar nu mai suntem capabili să credem în nimic frumos, neinteresat, curat?

Din fericire, următoarea experiență avea să-mi redea speranța. Am dăruit unei tinere cartea de Mihail Sadoveanu, iar aceasta mi-a zâmbit timid și mi-a mulțumit recunoscător. Inima îmi bătea repede și simțeam ca sunt pe cale să-mi curgă lacrimi. Am ieșit din metrou cu mândria că am făcut și eu un gest nobil, neinteresat și curat. Am ajuns acasă și am început să-i povestesc cu entuziasm mamei despre experiența trăită. Reacția ei m-a descurajat din nou. Mi-a spus că ea nu ar fi acceptat cartea pentru că s-ar fi gândit că e un scop politic la mijloc. Îmi venea să plâng de supărare. De ce oamenii de peste o anumită vârstă nu se mai pot bucura de lucrurile mici și frumoase ale vieții? De ce nu mai pot crede în bunătate și altruism? Oare cum pot fi ajutați să creadă din nou?

Partea frumoasă este că eu știu că acel gest de a dărui o carte și de a încuraja lectura chiar a fost un gest gratuit, făcut din inimă. Eu cred în altruism, fata care mi-a primit cartea crede și ea, la fel ca mulți alții asemenea nouă. Noi trebuie să transmitem mai departe această încredere, această speranță, această candoare. Poate data viitoare vom reuși să aducem un zâmbet pe fața unui om care altădată nu ar fi putut accepta un gest atât de nevinovat precum dăruirea unei cărți.

PS Am păstrat romanul lui Kafka. Acum îl citesc în metrou, pe drum spre birou iar după ce îl termin, am să-l dau mai departe. :-)

viaţa bate filmul iar dragostea bate stereotipii

Trăiesc de ceva vreme cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele şi ceea ce am învăţat în acest timp este că tot ce am învăţat până atunci în materie de dragoste era fals. Suntem bombardaţi pe toate căile de stereotipi, de şabloane, de etichete. Ajungem să credem ceea ce ni se spune, nu ceea ce simţim. Ajungem să nu mai vedem tot ce este cu adevărat pur şi frumos în ceea ce ni se întâmplă, în oamenii pe care îi întâlnim. Eu vreau să vă zic că nimic din reţetele miraculoase care promit succesul unor relaţii nu este valabil. A-ţi dori romantism nu înseamnă a fi nerealist. Bărbaţii nu sunt de pe Marte şi femeile de pe Venus. Nu există tehnici de genul: "dacă-l suni prea des, o să-i piară interesul". Toate acestea sunt nişte mari iluzii care ne îndepărtează de adevărata esenţă a dragostei. De câte ori voi avea ocazia, voi repeta acest lucru cu toată covingerea: Nu există formule predefinite, nu există reguli şi nu există limite, când e vorba de dragoste. Iar dragostea e romantică, e caldă, e naivă, e curată, e bună şi e necondiţionată. Dragostea adevărată chiar e patetic de frumoasă.

Cele mai frumoase lucruri de pe lumea asta le-am trăit chiar în viaţa reală: cel mai frumos sărut, cea mai caldă îmbrăţişare, cele mai romantice plimbări, cele mai frumoase declaraţii de dragoste. Am avut fericirea de a cunoaşte un bărbat tandru, un bărbat romantic, un bărbat bun, un bărbat cu suflet de înger. Am în fiecare zi dovada vie că dragostea transcende orice limită, orice încadrare, orice încercare de a o clasifica şi de a-i găsi distincţii în funcţie de sexe. Nu există feminin şi masculin în manifestările dragostei. Două suflete care se iubesc se suprapun până la identificare. La acest nivel de trăire, contururile se estompează, genurile se contopesc, barometrele lumii fizice devin derizorii. La acest nivel de trăire există o singură inimă care pulsează cu o frenezie nebună şi cu o candoare desăvârşită.

Stereotipii în dragoste sunt deja desueţi. E vremea să îi scoatem în afara vieţilor noastre. E vremea să ne lăsăm liberi să iubim cu toată fiinţa. E vremea să-l privim pe cel iubit în ochi şi să nu-l mai vedem ca pe un corp străin pe care nu-l vom înţelege niciodată pe deplin. Cel iubit este însăşi parte integrantă din sângele care ne curge prin vene în această clipă. Tot ce trebuie să facem este să-l iubim de ca şi cum nicio barieră fizică nu ar exista între noi; de ca şi cum el este cea mai minunată fiinţă de pe lumea asta. Trebuie doar să-l iubim de ca şi cum întregul nostru eu s-ar dezintegra dacă el nu ar mai fi.

o lectie de dragoste

Matei era un băieţel sfios şi curios. La 7 ani citea deja cu nesaţ toate cărticele pe care le găsea în biblioteca bunicii sale. Era nedespărţit de ele. Într-o zi, Matei stătea în curte pe o băncuţă de lemn, absorbit într-o carte mare, cu ilustraţii colorate. Brusc, o fetiţă cu codiţe împletite intră val-vârtej pe poartă, se îndreptă ţintă spre Matei, îi smulse cartea din mânuţe şi îl întrebă pe un ton imperativ:
- Nu-i aşa că mi-o dai mie?
Nici nu aşteptă răspunsul, că o luă la fugă râzând. Trânti poarta după ea şi intră în curtea de vis-a-vis. Matei, consternat, începu să plângă, cu capul aplecat şi buzele strânse. Auzindu-l, bunica ieşi repede din casă şi-l întrebă ce s-a întâmplat.
- Alice mi-a furat cartea primită de la mama şi a fugit cu ea. Ce să fac? spuse Matei cu ochii în lacrimi.
- Matei-Matei, din ce am văzut eu, tu o placi pe Alice, aşa-i? îl întrebă bunica zâmbind cu blândeţe.
- Păi... da, răspunse Matei înroşindu-se în obraji şi băgând capul în pământ.
- Bun, spuse bunica. Atunci învaţă să împarţi ce ai cu cei care îţi sunt dragi.
- Dar, buni, era cartea mea preferată. Eu ce mă fac fără ea acum? şi Matei izbucni într-un plâns nervos.
- Păi, uite, hai cu mine puţin, îi spune bunica. Dă-ncoace mâna şi hai să vezi că nu-i aşa rău precum crezi.
Matei ridică ochişorii umezi în care începu să licărească o urmă de speranţă. O apucă pe bunică de mână şi se lăsă condus până la gardul curţii.
- Ia uită-te tu puţin prin gard şi spune-mi ce vezi.
Mirat, Matei se apropie de scândurile gardului şi privi neîncrezător.
- Nu văd nimic, buni.
- Mai uită-te mai bine în curte la Alice.
După câteva clipe, Matei se întoarse către bunică şi zâmbi timid.
- Ia spune, ce ai văzut?
- Alice stă pe iarbă şi citeşte cu voce tare din cartea mea.
- Şi ce părere ai despre asta?
- Păi, tot sunt supărat că am rămas fără carte dar sunt bucuros că o văd citind din cartea mea.
- Şi mai vrei cartea înapoi?
- Păi, nu aş putea să i-o cer înapoi acum când văd cât de mult îi place.
- Vezi, dragul meu? spuse bunica mângâindu-l pe păr. Aşa înveţi să iubeşti. Dăruind fără să aştepţi nimic în schimb şi bucurându-te de bucuria celuilalt, chiar dacă tu nu ai de ce să fii bucuros. De fiecare dată când te mai întristezi că nu mai ai cartea, aminteşte-ţi bucuria pe care ai văzut-o pe faţa lui Alice. Ai să vezi că ajută, spuse bunica şi zâmbi cu lacrimi în ochi. Şi poate, într-o bună zi, Alice va veni la tine şi-ţi va aduce înapoi mai mult decât ce ţi-a luat.
Matei suspină şi încercă să-şi imagineze ce ar fi putut Alice să-i înapoieze mai mult decât cartea lui preferată dar nu reuşi. În schimb, încercă să-şi găsească alte cărţi preferate, aşteptând acel moment de care îi vorbise bunica lui. Îl mai apuca plânsul din când în când după cartea de la mama lui, dar de fiecare dată îşi amintea ce fusese învăţat, îşi ştergea lacrimile şi trecea mai departe.

Mult mai târziu, într-o zi ploioasa de primavară, Matei răsfoia un atlas lângă fereastră când auzi bătăi rapide în uşă. Deschise şi o văzu pe Alice, într-o rochiţă albă, strângând o carte mare la piept.
- Bună Matei! Uite, mă gândeam că poate ar fi frumos să citim împreună din cartea ta. Pe roluri. Ce spui?
Matei zâmbi fericit şi deschise larg uşa.
Aerul mirosea a copaci înfloriţi şi a dragoste împărtăşită.

despre distanta care doare

Citeam de curând un articol foarte reușit din revista Psychologies despre momentul în care acel coup de foudre inițial se transformă în dragoste indestructibilă. Autorul enumera acolo mai multe elemente care pot indica faptul că fulminanta și fragila îndrăgosteală a prins contur și greutate, devenind un sentiment curat și durabil. Unul dintre ele era momentul în care simți ca distanța doare (deși și celelalte erau tot pe atât de pertinente - o sa fac rost de articol și am sa vă citez din el pentru că merită). Ați simțit vreodată că sunteți atât de legat de un trup și de un suflet încât a fi departe de el doare de ca și cum ți-ar fi smulsă inima din piept? Să nu mai poți respira, să nu mai poți observa culorile din jur, să nu mai vrei să mănânci, să dormi, să trăiești? Să refuzi orice ai putea trăi numai pentru că ar fi fără acel cineva? Să simți că nimic nu mai are gust, că te doare în capul pieptului de dor, că ai în permanență un nod în gât, că îți dau lacrimile în cele mai nepotrivite momente ale zilei, că atunci când rămâi singur îți pui capul în palme și începi să plângi în hohote pentru că nu mai suporți golul din tine cu care trebuie să te trezești zi de zi, blestemând serile pentru că abia atunci conștientizezi cât ești de sfâșiat și rugându-te să reziști cu toată durerea asta până în binecuvântata zi când îți vei lipi urechea de pieptul celuilalt și vei simți cum ritmul inimii lui te readuce la viață iar atunci, abia atunci, totul va avea din nou sens? Abia atunci îți va fi din nou foame, sete, somn, poftă. Abia atunci îți vei pipăi capul pieptului și-ți vei spune: "În sfârșit, sunt complet!" Întrebarea e: cum învățăm să trăim cu acest gol în noi, așteptând acel moment în care vom fi din nou întregi?

recunostinta

Am avut azi norocul de a cunoaste un baietel de 9 ani care m-a impresionat profund. Acest baietel este bland, inimos, plin de entuziasm, de pofta de a invata si de a imparti ceea ce stie cu ceilalti. Face taekwondo, citeste encilopedii, rasfoieste albumele de pictura gasite prin casa iar cand intalneste o doamna, o saluta cu un zambet pe buze si cu un "Saru'mana!" spus din suflet. L-am mangaiat pe cap si i-am spus ca sunt tare mandra de el. Ochii copilului acesta bun au licarit de bucurie. "Multumesc!", mi-a spus zambind emotionat. Mi-am luat la revedere de la micul David si m-am trezit dintr-o data nespus de fericita. Uneori avem norocul sa cunoastem oameni minunati iar cand se intampla asta, sa nu ezitam sa le spunem cat de minunati sunt. :-)

despre decizia optima

Situatiile nu sunt simple sau complicate. Ele pot fi interpretate ca fiind simple sau complicate in functie de perceptia fiecaruia dintre noi, iar aceasta perceptie este determinata atat de natura (personalitatea) noastra, cat si de experientele care ne-au format sau de principiile de viata cu care am am fost invatati din familie sau pe care ni le-am insusit noi de-a lungul timpului.

Privite din exterior, intr-o abordare simplista de gen "alb-negru", orice situatie este simpla. Situatiile devin tot mai complicate pe masura ce te implici in nucleul lor, pe masura ce incerci sa le analizezi multiplele fatete din care sunt alcatuite si pe care putini le vad cu adevarat pentru ca prea putini incearca sa vada o situatie din alta perspectiva decat din aceea unilaterala (individuala). Cu cat incerci sa identifici diversele variabile ale problemei, cu cat incerci sa te pui in "sosetele" tututor celor implicati in acea problema, cu atat lucrurile devin mai complicate si solutiile mai greu de ales.

Si aici ajungem la acel profil uman conturat in functie de modul in care facem alegeri (maximiser versus satisficer). Sunt un maximiser. Vad mereu o problema din foarte multe unghiuri (in niciun caz nu din toate, dar din cate de multe pot, prin natura mea) si incerc sa gasesc mereu solutia optima, care sa satisfaca cat mai multe din perspectivele problemei. Imi este foarte greu sa ma decid pentru ca deseori intervin noi aspecte care se bat cap in cap. Rezolv ceva, stric altceva. Iar asta ma termina. Nu spun ca e rau sa fii asa. Dar e al naibii de chinuitor. Procesul de gandire care precede o decizie (alegere) este anevoios si epuizant. Mai mult, a lua o decizie in baza unei deliberari indelungate nu-ti garanteaza ca ai facut alegerea optima. O alegere poate fi optima intr-un anumit moment, intr-o anumita conjunctura. Nimic nu este optim la modul general. Totul este subiectiv si relativ. Suferinta resimtita de un maximiser deriva tocmai din faptul ca el si-ar dori ca acea alegere sa fie cea mai buna din toate punctele de vedere.

Pentru cineva ca mine este inca si mai complicat. Eu imi doresc sa aleg ce e mai bun pentru toti, adica in primul rand pentru ceilalti, si apoi pentru mine. Eu as fi un maximiser altruist. Adica de obicei incerc aleg optim pentru ceilalti. Dar, dupa cum spuneam, alegerea optima este doar o iluzie. Tot ce poti sa faci este sa te apropii cat mai mult posibil de acel optim, constient fiind ca nu exista o decizie optima universala, ca nu vei putea sa-i multumesti pe toti, ca nu vei putea sa-ti satisfaci toate exigentele interioare legate de acea "problema". Daca esti constient de asta, suferi mai putin pentru ca intelegi relativitatea criteriilor de alegere. Iar aceasta relativitate provine din faptul ca suntem oameni; suntem subiectivi; avem emotii; avem asteptari; avem sentimente si aspiratii... Si niciodata nu vom putea trece peste acest subiectivism, oricat am incerca noi sa o facem.

Pana la urma, tocmai aici sta frumusetea existentei noastre: totul este o necontenita surpriza; totul este influentat de ceea ce traim, de starile pe care le avem, de oamenii pe care ii cunoastem. Suntem intr-o perpetua schimbare, desi nu realizam asta decat foarte rar. Prin urmare, deciziile noastre sunt si ele intr-o continua evolutie. Nimic nu e valabil la modul general in ceea ce ne priveste. Suntem oameni, iar asta ne spulbera orice sansa de a gasi vreodata solutia optima in problemele cu care ne confruntam. Ceea ce trebuie sa alegem insa, de fiecare data, este ceea ce ne reprezinta cat mai bine, in esenta noastra. Chiar si daca acea alegere este petru "aici, acum". Tot ce putem face este sa decidem in conformitate cu glasul nostru interior. Iar aceea este decizia optima umana pe care o putem lua. Singura decizie corecta, ca oameni.

colecţionez breşe în haosul lumii

Cu toţii avem nevoie să găsim o breşă în haosul care ne înconjoară. O nevoie disperată, ba chiar organică şi vitală, aş spune.

Viaţa ni se aşterne în faţa ochilor ca un puzzle compus din 10.000 de piese împrăştiate haotic înaintea noastră. Iubim emoţia pe care ne-o provoacă dificultatea de a pune piesele cap la cap. Cu cât procesul este mai anevoios, cu atât suntem mai intrigaţi şi mai motivaţi. Totuşi, cât de fericiţi şi eliberaţi ne simţim după ce, la capătul unor ceasuri frustrante, dăm peste două piese - numai două piese - care se potrivesc?

În realitate, viaţa este mult mai complicată decât un puzzle de 10.000 de piese. Piesele care ne sunt aruncate în cale nu sunt menite să se potrivească decât în mod excepţional. Toată viaţa ne-o petrecem încercând să punem cap la cap aceste piese, frământându-ne să găsim un loc care să ni se potrivească, un mediu căruia să simţim că aparţinem, un om lângă care să simţim că totul capătă un sens. Ceea ce facem, de fapt, este să ducem o luptă încrâncenată pentru a îmblânzi haosul în care ne trezim în fiecare dimineaţă. Căutăm un ecou, un feedback, un sentiment dăruit şi întors către noi, o sincronizare intimă cu natura, cu omul, cu universul.

Am căutat mereu aceste momente rare în care vibrăm odată cu aerul din jurul nostru, acea persoană lângă care să-mi lipesc pieptul şi să aud cum inimile noastre se suprapun chiar şi pentru o fărâmă de clipă.

Colecţionez breşe în haosul lumii. Vânez frânturi de ordine cu aceeaşi frenezie cu care ador dezordinea în care am deschis ochii şi-n care am să-i închid. Mă încarc de emoţia colectivă la concerte, în cinematografe, în librării, în parcuri, acolo unde sunetele, imaginile, culorile şi parfumurile se revarsă în mod egal peste toţi iar sângele ne aleargă prin vene cu aceeaşi pasiune nestăvilită, măcar pentru o fracţiune de timp în care un mugur de sens explodează în sânul oceanului de haos.

despre dragostea autentica

Sunt fascinată, poate mai mult ca oricând, de sentimentul de dragoste, de trăirile pe care le naşte în tine frenezia iubirii absolute. Citesc tot ce-mi pică în mână pe acest subiect: poezii, blog-uri, articole, eseuri, cărţi. Acum am descoperit un studiu intim asupra dragostei scris cu pasiune de către sociologul Liviu Antonesei. Îl citesc cu inima emoţionată pentru că regăsesc acolo atât de multe din concepţiile mele proprii legate de iubire, concepţii care s-au cristalizat în mine de-a lungul timpului astfel încât acum să pot spune că ştiu ce înseamnă dragostea.

Am să mă opresc momentan doar la un citat care defineşte dragostea prin ceea ce am crezut eu mereu că trebuie să fie dragostea împlinită: o reciprocitate deplină pe toate planurile. Vă las cu aceste rânduri frumoase şi promit să revin cu un studiu mai larg asupra imperativităţii reciprocităţii într-o relaţie de dragoste.

"Există iubire autentică doar acolo unde partenerii sînt dispuşi să primească servitutea voluntară reciprocă, adică să renunţe la unele  atribute ale suveranităţii personale în mod reciproc şi, pe cît este omeneşte posibil, echitabil, prin urmare simetric.
 
Dacă renunţarea nu este reciprocă, nu este vorba despre dragoste cu adevărat, ci despre o manifestare perversă a dialecticii hegeliene dintre stăpîn şi sclav.

Îndrăgostiţii au o capacitate infinită de dăruire, de a fi în perpetuă atenţie unul faţă de celălalt. Această atitudine provine din grija îndrăgostitului de a nu-i face celuilalt un rău, de a nu-l răni, dacă este posibil, nici măcar din greşeală. Închişi în „lumea lor”, neatenţi adesea la lumea din jur, ei pot fi egoişti faţă de ceilalţi, dar nu unul faţă de celălalt. Un îndrăgostit egoist faţă de partenerul său sau de partenera sa este o pură contradicţie în termeni, un fel de oximoron."

"A fi în stare să te dăruieşti în întregime, fără nici o reţinere, e cea mai mare bucurie pe care ţi-o poate îngădui viaţa. Iubirea adevărată începe de la acest punct de disoluţie. Viaţa personală se întemeiază pe dependenţă, pe dependenţa reciprocă.” (Henry Miller - Sexus)

despre (ne)sincronizare

Locuiesc într-o cameră cu tavan înalt. Atât de înalt încât nu găsesc nimic destul de mare pe care să mă caţăr ca să ajung la un ceas care se află sus de tot, la îmbinarea dintre perete şi tavan. Nu că aş vrea neapărat să-l dau jos de-acolo (deşi sunt perioade când ticăitul lui mă înnebuneşte) dar cam de două ori pe an ar trebui să-l reglez. Problema este când se dă ora înapoi, în octombrie. Am momente când mă panichez: "Vai, e deja 8? Iar nu m-am trezit la timp. Iar întârzii" Apoi îmi amintesc şi răsuflu uşurată: "Stai, e cu o oră în înainte. Uf, ce bine." Mereu trebuie să scad o oră din ceea ce văd pe ceas. La început e mai greu. Mai ales dimineaţa, când eşti somnoros şi eşti uşor indus în eroare. Până la urmă te obişnuieşti s-o faci instinctual. Creierul tău se adaptează să nu se mai lase înşelat de ceea ce vede, şi să efectueze instinctiv un anumit calcul.

Să zicem că în timp am ajuns să mă învăţ că din octombrie până în martie am de scăzut o oră din ce arată ceasul meu din camera cu tavan înalt. Mai greu e să mă obişnuiesc cu ceea ce văd în oglindă. Mă spăl dimineaţa pe faţă şi aproape de fiecare dată mă sperii de găurile pe care le văd în mine. Arăt de parcă aş fi fost ciuruită cu mitraliera. După şocul iniţial mă dezmeticesc şi-mi spun: "Stai. Asta nu sunt eu. Asta sunt eu minus visele mele."

Cândva poate am să găsesc o scară suficient de înaltă pe care să mă urc şi să reglez ceasul.
Cândva poate o să mă găsesc trăind printre visele mele.

Atunci nu va mai trebui să-mi forţez creierul să perceapă altceva decât ceea ce se vede.
Atunci voi ajunge să fiu în sfârşit sincronizată cu mine însămi.
Realitatea mea va fi reglată de visele mele împlinite.

pledoarie pentru sport

Despre puţine lucruri din viaţa mea de până acum pot spune că sunt mândră. Unul dintre ele este faptul că am făcut sport de performanţă în copilărie şi prima parte a adolescenţei (până am început să mă concentrez serios pe şcoală). Am făcut mai întâi vreo 4-5 ani de înot (la clubul Dinamo) şi apoi vreo 4 ani de karate shotokan-fudokan (la clubul Sakura). Primul s-a transformat în timp într-o adevărată pasiune pentru apă şi pentru sporturile acvatice. Cel de-al doilea este cel care m-a marcat enorm, oferindu-mi o adevărată lecţie de viaţă (poate pentru că eram mai mărişoară şi am putut înţelege mai bine implicaţiile sportului).

De ce spun că sunt mândră? Dintr-o serie de motive foarte puternice. În primul rând, acest sport a fost pentru mine ca un adevărat stagiu în armată. Mi-a oferit o disciplină pe care n-am mai primit-o de nicăieri la un nivel atât de ridicat. Îmi amintesc că aveam şase antrenamente pe săptămână (fie seara, de la 20 la 22), fie dimineaţa (de la 7). Pentru un copil căruia i se cereau rezultate impecabile şi la şcoală, era destul de greu să te ţii de un astfel de program. Dar eu am luat-o ca pe o responsabilitate şi m-am ţinut de ea dumnezeieşte. Pe ploaie, pe ger, pe arşiţă, pe întuneric sau la prima rază a dimineţii, cu maldăre de teme pentru a doua zi, epuizată sau cu febră, cu problemele pe care le aveam în familie, plângând sau cu lacrimile deja uscate, eu trebuia să fiu la antrenament, în cantonament sau la competiţii.

Acolo şi atunci am învăţat ce înseamnă să strângi din dinţi şi să lupţi până la capăt împotriva limitelor tale fizice şi psihice. Atunci şi acolo am învăţat ce înseamnă să respecţi regulile, să fii punctual, să fii supus, să-ţi respecţi adversarul, să joci corect, să înduri, să mergi înainte şi când nu mai poţi, şi când nu mai crezi că vei reuşi. Acolo am învăţat să lucrez în echipă (proba mea de bază era kata sincron), să intuieşti mişcările partenerilor, să te mulezi pe ritmul lor, să crezi în NOI, în efortul comun către acelaşi obiectiv, să te bucuri alături de ei la victorii şi să-ţi asumi parte din pierdere la înfrângeri. Acolo am învăţat că poţi să munceşti şi să te dăruieşti cu totul şi să nu ai niciun rezultat şi totuşi, s-o iei de la capăt, de la zero, să-ţi rupi iar muşchii, să te îmbolnăveşti iar de la podeaua rece ca gheaţa, să-ţi verşi iar toată sudoarea din tine, să continui să lupţi şi să speri că data viitoare vei reuşi.

Cu ocazia aceasta, vreau să-i mulţumesc antrenorului meu, dl Dragoş Cozmaciuc, pentru tot ce m-a învăţat, pentru că a fost exigent cu mine, pentru că mi-a cerut mereu mai mult, pentru că a ştiut cum să mă motiveze, pentru că m-a apreciat atunci când am meritat, pentru lecţiile de viaţă pe care ni le oferea la sfârşitul fiecărui antrenament şi, mai presus de toate, pentru că m-a format ca OM. Mai am o lecţie de învăţat de la dumnealui, ceva ce n-am ştiut să fac până acum: să-mi împlinesc visele "pas cu pas" (expresia lui preferată). Am fost mereu prea înfometată să am totul atunci, să reuşesc atunci. Incă mai sunt, pentru că viitorul este aşa nesigur pentru mine. Nu mă pot baza pe el şi totuşi, trebuie să cred în el şi să merg către el puţin cu puţin, "pas cu pas", până ajung la el. Şi chiar dacă el se îndepărtează pe măsură ce eu mă apropii de el, şi chiar dacă îmi voi zdreli tălpile pe drumul către el, şi chiar dacă mă voi rătăci de o mie de ori până ajung la el, nu mi-e teamă de greutăţi. Sportul mi-a oferit toată disciplina şi determinarea necesară pentru a nu renunţa la visele mele, oricât de grele ar fi de atins.

Doamne ce dor mi s-a făcut de acea vârstă (13-14 ani), de acel efort nebun, de acele antrenamente, de toţi colegii mei alături de care am crescut şi m-am umanizat. Totul e proaspăt în inima mea. Nimic nu va fi vreodată uitat. Nicio lecţie nu va fi vreodată dezvăţată. Sunt recunoscătoare pentru tot ce a născut în mine acest sport. Pentru totdeauna.

nu stiu sa vad sforile si sunt fericita asa

Azi dimineaţă mi-am dat seama că e posibil ca soarele să atârne de o sfoară invizibilă deasupra capului nostru şi ca florile de cireş să fie de fapt făcute din hârtie creponată. Şi ştiţi ce am decis? Am decis că mă doare în cot dacă fac parte dintr-o piesă de teatru sau din Truman Show, atâta timp cât îmi creşte sufletul în mine când văd soarele răsărind şi apunând în explozii de culori sau când trec pe sub un copac înflorit şi parfumul lui mă face să închid ochii de emoţie.

Am înţeles că lumea se împarte în două categorii de oameni: cei care văd sforile şi cartoanele de decor, şi cei care, chiar dacă le văd, aleg să se bucure de ca şi cum nu le-ar vedea.

Am înţeles că am să mor încercând să văd că omul e liber (dacă descoperă cum), că omul e bun (chiar dacă nu e), că lumea e pură (dacă tu o vezi aşa), că există fericire (dacă îţi doreşti cu adevărat) şi dragoste necondiţionată (dacă eşti capabil să iubeşti necondiţionat).

Am înţeles că sunt fericită că pot trăi fără să mă simt ameninţată de sforile care trag de noi înainte şi-napoi.

So, never lose your ability to perceive beauty and purity, even if you might die trying.

To change the world,
Start with one step.
However small,
The first step is hardest of all.

You might die trying.
Oh, you might die trying.
Yeah, you might die trying.

Yeah, I will die trying. What about you?

Traiesc cu doua zile mai tarziu decat mine

Aţi avut vreodată senzaţia că trăiţi decalat faţă de propriul vostru eu? Ciudat sentiment mai e. Eu îl trăiesc de ceva vreme. Mai precis, mă simt de parcă aş fi în permanenţă cu două zile mai târziu decât corpul meu. Să vedeţi numai prin câte încurcături trec din pricina asta. Mă trezesc joi dimineaţă înjurându-l pe vecinul de deasupra că-şi permite să tropăie prin casă sâmbăta la prima oră (Chiar aşa! Cât tupeu!), îmi sun sărbătoriţii să le zic La multi ani cu două zile înainte (săracii, de stâjeniţi ce sunt, încearcă să mă facă să nu mă simt prost şi-mi spun aproape invariabil: "Mai bine mai devreme decât mai târziu.") sau le spun prietenilor că nu pot ieşi vineri seară la dans pentru că a doua zi e început de săptămână şi tre' să mă trezesc odihnită (iar ei mă privesc cu un aer de parcă deja mă compătimesc pentru ce ravagii face oboseala din om). Mda, ştiu ce gândiţi dar vă asigur că nu e glumă deloc, şi mai mult, nici nu sunt singura care simte aşa. Chiar de curând am citit un articol despre un tip care se simte cu doi metri mai departe de propriul lui corp. Aşa că nu mi se pare deloc ciudat că eu mă simt cu două zile mai târziu decât mine.

Bun, deci eu trăiesc poimâine. Toate ar fi bune şi frumoase dacă nu s-ar găsi câte unul-altul care să ma lovească în moalele capului cu: "Hai tu, ce te-a apucat? Azi e azi, nu e poimâine. Dacă nu mă crezi, îţi arăt în calendar." Apoi intră pe GreenwichMeanTime.com (vezi Doamne, ca să fie obiectiv) şi-mi arată negru pe alb: "Vezi, azi e azi. Mai sunt două zile până poimâine." şi îmi afişează un zâmbet atât de mândru de el de parcă ar spune: "Ce tare sunt, am făcut un bine cuiva azi. L-am adus cu picioarele în prezent." Poor guy, de unde să ştie el că eu n-am nevoie de binele lui, că mie mi-era cristal de bine cu două zile în avans. Ah, şi nu vă puteţi închipui ce şoc e să realizezi că, de fapt, eşti cu două zile mai înapoi (cică!). E ca şi cum ai retrograda în Liga a doua. Ca şi cum ai rămâne repetent. Te doare până în măduva oaselor şi îţi spui - ca în începutul melodiei lui Pixies - "Oh, STOOOP! Adică cum? Când anume am picat anul şi pe mine de ce nu m-a înştiinţat nimeni? Sau poate nu am picat nimic şi e doar un mare complot universal la adresa mea (Dar acum pe bune, chiar şi GMT-ul să fie băgat în tăreşenia asta? Hmm ...)" De ce? De ce e nevoie de atâta confuzie?

With your feet in the air and your head on the ground
Try this trick and spin it, yeah
Your head will collapse
If there's nothing in it
And you'll ask yourself
Where is my mind?

Bun, fie, dacă toţi zic să vin cu două zile înapoi, o fac şi pe-asta... Să nu mai spună nimeni că sunt căpoasă şi nu ascult. Dar, ar mai fi o problemă minoră. Cum rămâne cu faptul că am momente când îmi simt corpul făcut din gumă de mestecat şi că mă pot întinde 3000 de km până în Orientul Mijlociu? Hm? De asta ce mai spuneţi? Cum o să-mi mai puteţi demonstra că sunt aici, când tălpile mele sunt în Cişmigiu, ochii mei scrutează deşertul iar pe limbă am tone de nisip? Să vedem cum mă mai convingeţi acum.

(din peregrinările unui om cu eul dislocat de trup)

Peripeţiile unei inimi nebune (partea 1)

Inima mea este mare amatoare de senzaţii tari. Am prins-o o dată în timp ce-şi dădea drumul cu paraşuta de pe spira catedralei Westminster. Bineînţeles că paraşuta s-a deschis (da' de unde?), iar nebuna mea inimă a ajuns jos mai mult franjuri decât vie. Făcuse cunoştinţă cu toate toate unghiurile ascuţite ale acoperişului, cu toate dantelăriile stilului gotic şi cu toate basoreliefurile în formă de animale fantastice. Am cules-o de pe pavaj ca pe un iepure lovit de-o maşină. Avea maxilarul rupt şi oasele zdrobite. Mare mi-a fost mirarea când am văzut-o că-şi iroseşte ultimele licăriri de vlagă ca să deschidă gura într-un zâmbet însângerat şi să îngaime: "Ar trebui să-ncerci şi tu cândva."

despre acel simplu "Te iubesc"

Ciudată mai e şi dragostea asta. O bună bucată de viaţă ai impresia că o cunoşti, dar se ascunde sub atât de multe forme încât e foarte greu s-o recunoşti. De-a lungul timpului, iubim din pasiune, iubim din recunoştinţă, iubim din ataşament, iubim pentru că vrem să iubim sau iubim pentru că suntem disperat de singuri. Aruncăm declaraţii de dragoste şi gesturi de tandreţe, facem promisiuni şi ne construim vise, în speranţa că vom ajunge să simţim ceea ce spunem că simţim. Dar nimic. Deşi ne manifestăm zgomotos, cu parade şi focuri de artificii, în interior rămânem inerţi.

Dacă suntem cu adevărat norocoşi, ajungem să trăim acea dragoste - singura dragoste pură - care ne mişcă toată existenţa, care ne tremură şi ne cutremură, fără să mai depunem niciun efort ca să simţim ceva. Ajungem dintr-o dată să iubim doar pentru că nu putem să nu iubim. Ajungem dintr-o dată să nu ne mai dorim să primim totul. Ajungem dintr-o dată să nu mai avem nevoie de cuvinte mari şi de promisiuni. Ajungem dintr-o data să nu mai găsim un motiv pentru acea dragoste: iubim pentru că totul ne împinge către acel cineva. Iubim necondiţionat. Iubim fără temeri.

Da, fără teama că vom fi abandonaţi. Mai ţineţi minte când, în adolescenţă, prietenii vă dădeau sfaturi în dragoste, de genul: "Ia nu-i mai arăta tu cât de mult o iubeşti, să vezi cum vine singură la tine. Dacă i te pui aşa pe tavă, te va lăsa una-două." N-am înţeles niciodată cum e să-ţi doreşti să faci pe cineva să te iubească pentru că se teme că te va pierde. Cum e să vrei să fii iubit din teamă? Şi totuşi, mulţi dintre noi încă iubim aşa, şi credem cu încrâncenare că aceea e dragoste, deşi, vă spun sigur că nu este dragoste, ci teamă. O teamă morbidă de a fi părăsiţi.

Dragostea nu cunoaşte teamă, îndoială, angoasă. Iubeşti, chiar dacă eşti conştient că poţi pierde oricând. Iubeşti chiar dacă celălalt este numai miere cu tine. Iubeşti pentru că iubeşti, fără să aştepţi nimic înapoi, şi totuşi, cunoscând culmi nebănuite de fericire atunci când ţi se răspunde tot cu dragoste.

Iar atunci când ajungi să iubeşti aşa, îţi pare rău că ţi-ai irosit cuvintele de dor şi dragoste cu alte persoane, înainte. Ai vrea să pronunţi pentru prima dată acele cuvinte de dragoste, ai vrea să inventezi cuvinte noi, gesturi noi, jocuri noi... să reinventezi totul, pentru acel cineva, pentru dragostea vieţii tale. Te-ai da peste cap şi te-ai preface în toate minunăţiile lumii şi ţi se pare că nimic nu e suficient pentru a-ţi exprima dragostea. Te auzi spunând cuvinte pe care le-ai mai spus şi te deteşti pentru asta. Încerci imposibilul şi nu reuşeşti. Ar trebui să reinventezi totul: un nou limbaj verbal, un nou limbaj al dragostei. Uneori reuşeşti, uneori nu. Şi asta te sfâşie.

Apoi, într-o bună zi, realizezi că nu e nevoie de nimic nou. Realizezi că tot ce-ţi doreşti să spui şi tot ce-ţi doreşti să auzi este: "Te iubesc!", iar atunci, privindu-l pe celălalt în ochi, realizezi că simţi acel sentiment pentru prima oară şi ştii că şi celălalt îl simte pentru prima oară. Acel "Te iubesc!" nu a mai fost şi nu va mai fi niciodată spus aşa, pentru că atunci când pronunţi aceste cuvinte şi le simţi cu adevărat, întreg universul ascultă. Faci o declaraţie în faţa stelelor. Faci o declaraţie în faţa umanităţii. Faci o declaraţie în faţa inimii tale. Iar în acel moment, acel simplu "Te iubesc!" este tot ce trebuie pronunţat pentru ca lumea să continue să existe, pentru ca universul să continue să respire, pentru ca viaţa să continue să nască dragoste.